„Nu există un criteriu general al excelenței filosofice” (I)

Din volumul ”Mircea Flonta, Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe, reflecții. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir”, în curs de apariție la Editura Cartex, București

LEONID DRAGOMIR: Domnule profesor, un gânditor destul de cunoscut, e vorba de francezul Pierre Hadot, afirma într -o carte de interviuri, intitulată Filosofia ca mod de viață, că principala problemă care i se pune unui filosof este de a ști ce înseamnă să filosofezi. Și dumneavoastră, într-o carte apărută relativ recent, Răspântii ale gândirii, vă puneți cumva această întrebare și-i dați un răspuns de felul următor. „Voi susține că există forme de viață filosofică, moduri reciproc ireductibile de a concepe și de a practica filosofia, mari tradiții filosofice”. Vreau să vă întreb: ce înțelegeți prin formă de viață filosofică?

MIRCEA FLONTA: Când oamenii vorbesc despre filosofie, eu cred că fiecare are în vedere ceva. Dar expresia aceasta este folosită pentru lucruri foarte diferite. Există o istorie a culturii și a gândirii în care au apărut și au avut o perioadă de înflorire, uneori de declin, diferite moduri de a înțelege și de a practica filosofia. Eu cred că pentru a înțelege lucrul acesta este potrivită comparația cu arta, să zicem cu literatura, pictura, cu muzica, pentru că acolo toată lumea este de acord că survine următorul fenomen: apare un mare creator care realizează ceea ce numim o capodoperă. Este o realizare exemplară a genului. O realizare care inaugurează o tradiție, se plasează la începutul unei tradiții, generează o tradiție. Ce este o tradiție? O tradiție este o succesiune de opere care au între ele o asemănare de familie. Asta înseamnă ca să deosebesc sub multe aspecte, dar au și unele trăsături comune. Trăsăturile astea comune țin de înrudirea lor cu capodopera care inaugurează tradiția. Atunci când spunem că apare ceva ce reprezintă o realizare importantă într-un domeniu al artei nu avem în vedere niște criterii care pot fi formulate explicit. Un critic literar nu are o listă de reguli pe baza cărora stabilește ce este valoros în domeniu. El are anumite idealuri de excelență în literatură, inspirate de familiarizarea lui cu anumite realizări ale genului, cu anumite capodopere și judecă noile producții pe care le examinează din punctul de vedere al criteriilor de excelență încorporate în realizări exemplare. Asta înseamnă a evalua lucruri raportându-te la o paradigmă, adică la o realizare exemplară, și nu la reguli și principii generale, la criteriile ce pot fi derivate din acestea. Sensul originar al cuvântului paradigmă, atât de iubit astăzi și folosit pentru orice, adică pentru concepții, curente, teorii etc. este cel de realizare exemplară într-un domeniu. Și știți care e prima folosire a acestui termen? Sensul originar este în gramatică. Poți să înveți declinarea unui substantiv sau conjugarea unui verb în două feluri: unul dintre ele, după reguli. Înveți să desparți rădăcina de terminație și după aceea înveți la fiecare gen la substantive sau la fiecare timp la verbe, ce adaugi după rădăcină, ca terminație. În acest caz, te vei conduce după reguli generale. Cealaltă cale este calea în care te conduci după paradigme, adică după cazuri concrete, pe care lingviștii le-au numit paradigme. Ei bine, în artă situația asta este general recunoscută și nimeni n-o să ceară o definiție a muzicii sau să dea o definiție a literaturii sau o definiție a picturii, pentru că toată lumea este conștientă de diversitatea creațiilor exemplare, a paradigmelor, în asemenea domenii, dincolo de ceea ce este comun tuturor creațiilor muzicale sau literare.

L.D.: Diversitate și totuși unitate.

M.F.: Ce vreau să vă spun este că fiecare dintre formele de artă are un anumit limbaj și anumite mijloace specifice și asta face ca într-un caz să fie vorba de muzică, în altul de pictură, în altul de poezie și așa mai departe. Dar criteriile de excelență le dau capodoperele și câte capodopere sunt recunoscute, atâtea mari orientări există în domeniile acestea. Să luăm clasicismul. Atunci când te referi la clasicism într-un anumit domeniu, în literatură, în artă, ai în vedere câțiva mari creatori. În romantism, ai în vedere alți creatori și așa mai departe. Acum ajungem la filosofie. Filosofia poate fi privită din aceeași perspectivă, iar eu propun să o privim din această perspectivă. Atunci întrebarea Ce este filosofia? nu are niciun rost. Toți autorii care își pun această întrebare îi mai dau și un răspuns, dar filosofii nu-și pun întrebarea asta și n-au dat răspuns la ea. Există însă expuneri sistematice ale filosofiei, de la manualele de școală la tratate și așa mai departe în care se pune întrebarea, așa cum se pune, să zicem,  întrebarea ce este mecanica și se propune o definiție. Lucrul ăsta se face, dar de regulă autorii importanți nu discută ce este filosofia. Unii dintre acești autori enunță întrebări importante ale filosofiei. De pildă, Kant zice că există trei întrebări importante: Ce pot să știu?, Ce trebuie să fac?, Ce pot spera? și că toate astea sunt legate de întrebarea Ce este omul? Dar nu o să găsești nici la Kant, nici la alți filosofi importanți din trecut sau de astăzi o definiție a filosofiei. Cei care dau definiții în filosofie au în vedere de fapt o formă de viață filosofică, adică un fel de a practica filosofia ale cărei criterii de excelență sunt cuprinse în mod tacit și sunt exprimate printr-o anumită realizare exemplară. Și atunci eu zic așa: există câteva genuri majore, forme de viață filosofică, cum este de pildă filosofia speculativă. Aceasta are în mod tradițional pretenția că este o cunoaștere supremă. Pentru că, se zice, cunoașterea științifică este cunoașterea specializată asupra unui anumit domeniu, al naturii, al societății, a omului și așa mai departe. Tratezi, studiezi și cercetezi un anumit domeniu, sub anumite aspecte care pot fi abordate cu metodele la dispoziție, la un moment dat. Asta este caracteristica cercetării științifice, în general. În ceea ce privește filosofia speculativă, se poate spune că ea are o variantă clasică, ilustrată în mod exemplar de opera lui Platon sau poate în mai mare măsură a lui Aristotel, întrucât cea din urmă este o elaborare mai sistematică. Sunt apoi sistemele speculative din secolul al XVI-lea, tip Descartes, Spinoza, Leibniz și așa mai departe. Acestea sunt reprezentative pentru filosofia speculativă clasică, socotită știință, și anume o cunoaștere despre absolut care are pretenția adevărului. Odată cu ascensiunea științei naturii, când conceptul de cunoaștere s-a conturat mai clar, cunoașterea  desemnând caracteristica enunțurilor de a fi intersubiectiv controlabile și de a face față cu succes acestui control. Ai cunoaștere atunci când cineva îți spune că într-un anumit loc există un anumit obiect și că obiectul are anumite caracteristici și toți oamenii întregi la minte, normali și de bună-credință vor cădea de acord asupra acestui lucru. Din acest punct de vedere, în știința experimentală lucrurile stau exact așa ca în viața de fiecare zi. Metodele sunt speciale, dar demersul este același. În ceea ce privește reprezentările despre absolut, nu poate să existe asemenea consens, pentru că nu există posibilitatea de a supune controlului ceea ce se afirmă. Și atunci filosofia speculativă, la un moment dat, odată cu ascensiunea științei, nu și-a mai putut susține pretenția de cunoaștere a absolutului. Atunci ea a cunoscut o metamorfoză, o schimbare, și anume s-a spus: nu putem cunoaște absolutul, dar putem elabora reprezentări proprii, originale despre absolut. Spre deosebire de reprezentările poeților, ale artiștilor, ale marilor religii, sistemele filosofice speculative sunt reprezentări conceptuale despre absolut. Trilogiile lui Blaga sunt exemplare pentru acest mod de a concepe și practica metafizica.

L.D.: Sau scrierile lui Noica.

M.F.: Exact, Noica fiind un mare admirator al lui Blaga, tocmai pe linia aceasta. Pentru că, dacă citiți cartea lui Blaga – Despre conștiința filosofică – veți întâlni afirmația că fiecare metafizician este creatorul unei lumi, lumea lui. Se renunță la pretenția de cunoaștere obiectivă. Sistemul este un produs al imaginației conceptuale. Este tot filosofie speculativă, aceeași formă de viață filosofică, dar cu această schimbare semnificativă, de la pretenția de cunoaștere a absolutului la cea de construcție subiectivă. Acum, în epoca științei, pretenția de cunoaștere a absolutului pare tot mai greu de susținut. O viziune metafizică se va putea impune însă prin verticalitate, prin amploare, prin frumusețe arhitecturală, preferința pentru un metafizician sau altul fiind o chestiune de înclinație subiectivă, de gust în sensul superior al cuvântului.

Filosofia speculativă are o istorie foarte lungă, de la greci încoace, cu cele două faze distincte menționate, dar cu același obiectiv, reprezentarea întregului. Aceasta este perspectiva cea mai familiară pe care o au mulți intelectuali asupra filosofiei, mai ales în România. Adică științele se ocupă de chestiuni particulare, fiecare de un anumit domeniu și așa mai departe, dar de interes intelectual major este o reprezentare despre tot, despre întreg. Filosofia speculativă nu e decât o formă de viață filosofică, după părerea mea. Acum o să fac pasul următor și să vă spun: cu aceeași vechime sau cu vechime mai mare, deci cu o istorie mai lungă, este reflecția și meditația asupra sensului și scopului vieții omenești. Ea există în forma originară în religii sau într-o formă religioasă, iar apoi capătă treptat contururile unei mari tradiții filosofice, cu epicureicii, stoicii și scepticii, în Antichitate, mai târziu cu marii moraliști și cu gânditorii existențialiști.

L.D.: Care totuși aveau sisteme filosofice.

M.F.: Unii aveau, dar centrul era reflecția existențială. Se deosebeau de Aristotel prin faptul că nu urmăreau cunoașterea obiectivă, ci răspunsul la întrebarea cum trebuie să trăiești? Ați amintit de Hadot. El merge tocmai pe linia asta.

L.D.: Da, dar o extinde la întreaga filosofie greacă.

M.F.: Vreau să spun că asta e o tradiție filosofică cu o istorie foarte lungă, o tradiție venerabilă, și poate cel mai bine o ilustrează moraliștii francezi, de la Montaigne încolo. Iar Cioran se integrează perfect în tradiția asta. Unii zic că Cioran nu e filosof, ci scriitor. Nu e filosof în sensul tradiției speculative. Merită să ne oprim la întrebarea dacă opera lui Cioran este o operă filosofică tocmai deoarece răspunsurile incompatibile la această întrebare evidențiază foarte bine că, vorbind de filosofie, intelectualii au în vedere, de fapt, adesea moduri distincte de a concepe și de a practica filosofia, mari tradiții filosofice. Cei care susțin că Cioran nu ar fi filosof, ci scriitor, au în vedere că el nu a propus concepte proprii, nu a construit cu ele un sistem, nu a gândit în mod sistematic asupra absolutului, ci a formulat doar reflecții nesistematice. Așadar, prin raportare la tradiția filosofiei speculative, Cioran nu va putea fi numit filosof. Lucrurile se schimbă însă de îndată ce, vorbind de filosofie, avem în vedere, în primul rând, marea tradiție a reflecției existențiale. Prin raportare la aceasta, Cioran ne apare drept filosof. Căci, fără îndoială, substanța principalelor scrieri de maturitate ale lui Cioran este dată de reflecția asupra naturii umane, o reflecție asupra căreia este concentrată o mare și influentă tradiție filosofică, prezentă în toate culturile majore ale omenirii. Cioran poate fi caracterizat drept un discipol și urmaș reprezentativ al marilor moraliști francezi. Or, pentru scriitori, pentru artiști, pentru intelectualitatea literar-artistică din trecut și de astăzi, aceasta este filosofia prin excelență. Să ne amintim de discuția iscată în anii ’80 de un articol al lui Alexandru Paleologu, Despărțirea de Noica. Era o pledoarie pentru o mare tradiție filosofică și exprimarea temeiurilor distanțării de alta: o pledoarie pentru reflecția existențială, pentru distanțarea de filosofia speculativă. În spiritul acestei tradiții și urmând anumite modele clasice, Paleologu sublinia că în ceea ce el recunoștea drept a fi în primul rând reprezentativ pentru filosofie important nu este doar ceea ce spui și scrii, ci modul cum spui și scrii. Pentru moralist, sugestivitatea face ca gândul să aibă forță de atracție și de pătrundere. Și atunci, în general, toți marii filosofi existențialiști, Kierkegaard, Nietzsche, sunt și mari stiliști. Fac o paranteză: cea mai bună caracterizare pe care am auzit-o vreodată a deosebirii între poezie și știință aparține unui fizician englez, Dirac, care în anii ’20 ai secolului trecut, deci acum 100 de ani, după Primul Război Mondial, era la Götingen, un centru universitar german foarte redutabil în matematică și în fizica teoretică, și stătea la aceeași gazdă împreună cu Robert Openheimer, cel cu Programul Nuclear al Statelor Unite. Într-o zi se întâlnesc, iar Dirac, care era mai zgârcit la vorbă, îi zice: mi s-a spus că dumneavoastră scrieți poezii. Openheimer îi răspunde: da, e adevărat, dar de ce vă surprinde chestia asta? Mă surprinde, pentru că eu văd o deosebire foarte mare între poezie și știință: în poezie, cineva spune un lucru pe care îl știe toată lumea, dar îl spune într-un fel în care nu s-a mai spus niciodată, pe când în știință e exact invers.

Revenind, mulți consideră că filosofia cu valențe expresive e filosofia prin excelență, așa cum ceilalți, adepții filosofiei speculative, cred că aceea e filosofia adevărată. Bun, dar există și alte posibilități, precum filosofia critică inaugurată de Kant. Aceasta își propune să clarifice concepte și să răspundă pe baza acestor clarificări la tot felul de întrebări de ordin general. De pildă, Kant răspunde la întrebarea dacă și cum e posibilă metafizica sau răspunde la întrebarea care sunt fundamentele raționale ale moralei? Sau abordează tema relației dintre religie și morală. Și la multe întrebări, de felul acesta, răspunde printr-o analiză conceptuală făcută pas cu pas. Kant este oarecum părintele așa-numitei filosofii analitice. Dincolo de deosebirile dintre diversele școli, filosofii analitici au o asemănare fundamentală: filosofia este pentru ei o activitate de clarificare, care nu aduce nicio contribuție la cunoaștere, ci ne ajută să gândim mai bine. Iar a gândi mai bine, a folosi conceptele în mod clar și a face diferențieri conceptuale, este foarte important în orice activitate omenească. Eu țin de această tradiție, sunt un „muncitor” în această formă de viață filosofică și zic așa: în această tradiție, filosofia are o justificare a dreptului ei la existență mai puțin elitară decât cele propuse de celelalte forme de viață filosofică. Să-ți faci o reprezentare a absolutului, aceasta este o poziție intelectuală foarte înaltă, ceva aristocratic, elitar. Reflecția existențială este apanajul gânditorului prin excelență. La întrebări privind sensul vieții, al suferinței etc., oamenii obișnuiți găsesc răspunsuri în religie sau în tradiție. Pe de altă parte, orice om care are o viață mintală independentă, adică gândește cu capul lui, în orice domeniu, dacă el atinge un anumit nivel, are nevoie de concepte clare. Și atunci contactul cu această filosofie, chiar la un nivel elementar, îl poate ajuta. Deci, după părerea mea, filosofia analitică oferă poate cea mai bună justificare a dreptului de a exista al filosofiei, cu deosebire într-o lume în care orientarea pragmatică a gândirii și activității omenești este preponderentă.

L.D.: Da, dar ea este, totuși, foarte profesionalizată. Oricum, mult mai mult decât reflecția existențială.

M.F.: Dacă vrei să o practici la un anumit nivel, mă refer la reflecția existențială, atunci trebuie să fii un intelectual de mare factură… În schimb, filosofia analitică poate fi practicată profesional. Multe considerații interesante în această privință face Adrian Miroiu, în cartea sa intitulată sugestiv  Filosofie fără haine de gală. Bun, dar ca să închei, am vorbit despre filosofia speculativă, despre reflecția existențială și despre filosofia critică, filosofia analitică nefiind, cred eu, decât o variantă a acesteia. Mai există și alte direcții: una care a existat de mult timp în filosofie, adică hermeneutica, cu alte cuvinte cum trebuie înțelese textele, în primul rând textele filosofilor, ale marilor gânditori. Așa cum există o hermeneutică teologică, există o hermeneutică în critica de artă și așa mai departe. În sfârșit, există niște „secte filosofice”, adică moduri foarte specializate de a face filosofie, care cer o inițiere specială și din cauza asta nu au o sferă de cuprindere prea largă și o răspândire prea mare. Una dintre ele este fenomenologia. Este foarte greu să te inițiezi în fenomenologie, este ceva pentru un grup de inițiați.

Concluzia? Când definim filosofia, ce facem? De fapt avem în vedere una sau alta dintre formele majore de viață filosofică, pentru că ele comunică foarte puțin și nu putem să spunem că multe caracteristici le sunt comune. Nu există un criteriu general al excelenței filosofice, un criteriu ce te-ar îndreptăți să zici filosofia adevărată sau autentică are cutare caracteristică. Criteriile lor de excelență sunt diferite și nu există un criteriu universal. Cei ce gândesc altfel ar trebui să ne spună care ar fi acesta. Eu bănuiesc că oricare ar fi reprezentativ mai degrabă pentru o tradiție filosofică decât pentru toate celelalte.

L.D.: Totuși, Lucian Blaga, că tot l-ați pomenit, chiar în Despre conștiința filosofică, vorbește despre faptul că problemele filosofice au o particularitate, în sensul că vizează implicit sau explicit totul existenței.

M.F.: Adică ceva valabil pentru o formă majoră de viață filosofică, respectiv filosofia speculativă. Totdeauna marii filosofi vor vorbi despre filosofie în general referindu-se la ceea ce fac ei, având în vedere modul lor de a înțelege și de a practica filosofia, și ei zic, în sensul ăsta, că aceasta este adevărata filosofie. Noica spunea că filosofia speculativă este adevărata filosofie. El nu numai că nu acorda atenție filosofiei analitice, ci pe Kant îl interpreta în sensul filosofiei speculative și din punctul ăsta de vedere interpretarea sa mi se pare discutabilă. Se mai poate spune ceva ce mi se pare important în această privință. Încă tânărul Noica a scris lucruri ce pot fi înțelese și drept exprimarea despărțirii sale de filosofia lui Kant. Am în vedere, de exemplu, studiul introductiv la traducerea primei Introduceri a lui Kant la Critica puterii de judecare. Poziția filosofiei speculative este acea poziție de pe care Noica formula aici considerații critice asupra orientării gândirii filosofice a lui Kant. El aprecia că gândirea lui Kant nu mai are „dimensiunea infinității”. Este, mai degrabă, o gândire ce se concentrează asupra limitelor puterilor rațiunii. Mai clar afirmată în scrieri târzii, acele scrieri în care filosofia lui Kant va fi înfățișată drept reprezentativă pentru „gândirea neutră”, gândirea opusă celei orientate spre Ființă, această poziție este reprezentativă pentru raportarea la Kant a tuturor gânditorilor atașați de marea tradiție a filosofiei speculative. Pe de altă parte, Noica avea o opinie foarte puțin măgulitoare despre filosofie ca reflecție existențială, dovadă modul cum se raporta la Cioran. Însă, atenție, după părerea mea, în România, audiența filosofică, dincolo de un cerc foarte strâns de oameni care se ocupă profesional cu filosofia, adică cei din universități, profesorii de filosofie din învățământul liceal, oamenii care lucrează în instituții de cercetare filosofică, este reprezentată în primul rând de elita intelectualității literar-artistice. Pe de altă parte, alături de persoane care au o aderență la filosofia ca reflecție existențială și ca speculație, există foarte mulți pe care îi interesează tradiția filosofică și atunci aceștia îi citesc pe istoricii filosofiei, care scriu despre marii filosofi și despre ideile lor. De pildă, Andrei Cornea, care scrie despre Platon, scrie despre Aristotel și așa mai departe, a fost unul din cei care au participat la o discuție la Librăria Humanitas asupra cărții mele, Drumul meu spre filosofie. Cu ocazia asta, a spus că filosofia analitică îi e profund străină și îi e antipatică. Vreau să vă spun că Andrei Cornea are un public mult mai larg în România decât au filosofii de factură analitică. Și nu e vorba doar de România.

L.D.: Deci, admițând că nu există un criteriu neutru și universal de evaluare a realizărilor filosofice, nu cădem într-un relativism care face imposibilă orice ierarhizare a creațiilor filosofice?

M.F.: Bine, tot ceea ce am afirmat este că adesea cei ce vorbesc despre filosofie au în vedere o formă majoră de viață filosofică. De ce să nu admitem că în filosofie lucrurile ar putea sta la fel ca și în alte activități creatoare, cum sunt cele artistice, în care toată lumea recunoaște asta. Cui îi trece prin minte, să zicem, să pună întrebarea: Ce este muzica? – și să încerce să răspundă. Această poziție nu are nicio legătură cu relativismul, așa cred eu.

L.D.: Dar în ceea ce privește arta, există totuși o ierarhie stabilită. Pictorii și muzicienii mari sunt acolo sus…

M.F.: Păi ierarhie există, dar care este reperul? Reperul nu este un număr de principii și de reguli care caracterizează arta în general, ci sunt acele caracteristici care sunt proprii unei realizări artistice capitale. De ce n-ar fi valabilă această constatare și în domeniul filosofiei? Laitmotivul meu este că toți cei care vorbesc despre filosofie în general, de fapt au în vedere o formă de viață filosofică.

L.D.: Chiar dacă nu o numesc?

M.F.: Nu o numesc, dar acesta constituie sistemul lor de referință. Este exact același lucru ca a vorbi despre bunul gust sau despre decență. Nu vorbim despre ceva universal, căci acestea nu erau același lucru pe vremea romanilor sau a egiptenilor. Ele sunt proprii unei anumite culturi istorice. A afirma acest lucru nu înseamnă deloc relativism, ci e pur și simplu privirea în față a realității, adică orientarea după realitate și nu după o prejudecată intelectuală, că ar exista ceva de genul bunului gust în genere. În cazul filosofiei, Wittgenstein zice că termenul de filosofie e folosit pentru lucruri foarte diferite, deoarece în istorie există o filiație, adică dincolo de tot ce le deosebește, există niște fire care leagă toate acele realizări intelectuale ce poartă numele de filosofie. Se folosește același termen pentru lucruri diferite, fiindcă lucrurile acestea sunt legate între ele în mod genealogic, cum e o generație de alta.