NOBLEȚEA UNUI LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL

Cele două discursuri rostite de Albert Camus – la Primăria din Stockholm, respectiv la Universitatea din Uppsala, în decembrie 1957 – cu ocazia decernării de către Academia Suedeză a Premiului Nobel pentru Literatură, sunt pentru prima oară traduse în limba română abia acum, în 2021, la Editura Polirom din Iaşi. Traducătoarea, Mariana Vazaca, spune – într-o Notă asupra ediţiei – că ele n-au putut apărea până în 1989 din cauza criticii  aduse de Camus realismului socialist şi, în general, a aservirii ideologice a culturii, în Blocul Comunist.

Primul discurs, rostit la finalul banchetului ce încheie ceremonia acordării Premiului Nobel, este mai scurt, autorul renunţând la întemeierea argumentativă a ideilor sale, ca şi la accentele polemice. Accentul cade aici pe exprimarea, cred eu sinceră, a surprinderii pentru distincţia acordată la vârsta de doar 44 de ani şi pe câteva idei generale despre menirea artei. Creaţia artistică este pentru Albert Camus o necesitate vitală şi nu o desfătare solitară. De fapt, arta este activitatea care-i permite să trăiască intrând în rezonanţă cu cât mai mulţi oameni, “oferindu-le o imagine privilegiată a suferinţelor şi bucuriilor comune”. Aceasta este, aşadar, calea unui spirit singuratic de a regăsi comuniunea cu semenii, iar privilegiul talentului nu-i decât un mijloc prin care cât mai mulţi oameni solitari să se regăsească în expresia solitudinii artistului, depăşindu-se astfel singurătăţile. Premisa acceptată tacit este că, în secolul XX şi, adaug eu, mai accentuat în cel actual, comunitatea, adică legăturile reale şi simbolice care-i ţineau pe oameni laolaltă par să fi dispărut, ca de altfel şi problema refacerii lor. Pentru a reuşi în misiunea de reunire prin regăsire de sine a cât mai multor oameni, fie şi vremelnică, artistul are două îndatoriri: să nu slujească nici minciuna şi nici opresiunea. El trebuie deci să rămână liber pentru a spune adevărul, care este, susţine Camus – dintr-o perspectivă evident de stânga – nu al celor care fac istoria, ci al celor care o îndură.

Conferinţa ţinută câteva zile mai târziu, în marele amfiteatru al Universităţii din Uppsala, cu titlul Artistul şi vremea sa, reia ideile generale din primul discurs și le așază în perspectivă istorică. După Camus, ceea ce caracterizează epoca de după cel de-al doilea Război Mondial este faptul că artistul nu se mai poate retrage din convulsiile istoriei, că trebuie să le cunoască prin experienţă directă, dacă e posibil, pentru a le putea exprima. El nu îşi mai poate permite luxul de a se izola în turnul de fildeş – a înţeles acest lucru o dată cu războiul din Algeria, ţara sa natală, pe atunci  în toi – nici de a tăcea. Orice ar face, tot va fi criticat, atacat, chiar desfiinţat.

Viziunea camusiană asupra statutului artei şi rolului artistului în societate se înscrie în cadrele controversei moderne dintre arta pentru artă şi arta realistă. Pentru mentalitatea negustorească a secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului XX, arta putea avea cel mult rolul de divertisment ultrarafinat sau, dimpotrivă, de distracție de masă. În ambele cazuri, fie că se adresează câtorva indivizi de elită sau majorităţii, ea era un lux mincinos. Au existat, bineînţeles, şi excepţii care au plătit greu faptul că s-au revoltat împotriva unei societăţi ce exila arta în zona irealităţii. Acestei concepţii i s-a opus, începând cu naturalismul secolului al XIX-lea şi culminând cu realismul socialist, aşa-numita artă realistă, care propunea nu evaziunea din faţa răului societăţii, ci reflectarea lui. Problema pe care şi-o pune Camus priveşte însăşi posibilitatea unei arte realiste. Aşa cum este evident că nici o fotografie nu poate reda realitatea, tot astfel nici o descriere a realităţii, oricât de complexă, nu o poate epuiza. Trebuie întotdeauna făcută o alegere asupra aspectelor realului ce trebuie redate, iar aici stă tocmai posibilitatea artei. “Nu se pune, prin urmare, problema să ştim dacă arta trebuie să fugă de realitate sau să i se supună, ci doar de cât anume din realitate trebuie opera să se debaraseze, ca să nu dispară în nori sau ca să nu se târască, dimpotrivă, cu picioare de plumb”. Realismul socialist a crezut că poate crea o artă realistă, numai că realul ei nu era nici trecutul, nici prezentul, ci viitorul, aşadar ceea ce nu există. Devenea astfel nu doar nerealistă, ci şi instrument al propagandei, deci minciună, adică neartă. Demonstraţia cu adevărat interesantă a lui Camus conduce la concluzia că atât arta pentru artă, cât şi arta realistă sfârşesc în irealitate. Atunci, problema care i se pune în faţă artistului este să găsească drumul spre realitate. Dacă încearcă şă-şi exprime doar originalitatea, ignorând comunitatea semenilor, va crea cel mult experimente interesante, dacă nu cumva va cădea în frivolitatea divertismentului conformist. Dacă devine totalmente aservit realităţii, va sucomba în irealitatea propagandei sau a canoanelor ideologice. Regăsirea realităţii înseamnă, pentru autorul Omului revoltat, înţelegerea faptului că “arta nu înseamnă nici refuzul total, nici încuviinţarea totală a ceea ce există. Este refuz şi încuviinţare în acelaşi timp şi de aceea nu poate fi decât o sfâşiere mereu reînnoită”. Întâlnim aici o variantă a idei sale centrale: revolta. Nici întorcând spatele vremii sale, nici închinându-i-se, ci devenind el însuşi, prin transformarea ei în obiect de contemplaţie, aceasta ar fi cheia libertăţii şi a misiunii artistului de a (re)crea comuniunea cu semenii săi. De fapt, libertatea şi comuniunea sunt corelate, căci libertatea scoate oamenii din izolare, în timp ce servitutea îi izolează în singurătatea lor, atomizându-i. În final, el discută, contrazicând cumva perspectiva Mitului lui Sisif, despre posibilitatea speranţei. Deşi nu se înţelege prea bine în ce sau în cine, totuşi, urmându-i premisele, cred că este vorba de o comuniune universală a oamenilor liberi.

Poate că vorbele lui Camus ne vor părea, mai ales astăzi, când suntem atât de dezabuzați, ca fiind mari, adică mai mult sau mai puțin vorbe goale. Nu trebuie uitat, însă, că aceste două texte, pe care le citim însoțite de o Postfață, care conține amintirile traducătorului suedez al lui Camus, Carl Gustav Bjurström, despre contextul acordării Nobelului, au fost scrise pentru a fi rostite. Era deci firesc faptul că retorica avea să primeze, deși nu-i mai puțin adevărat că, mai presus de orice simplificare, claritatea și simțul pentru paradox al atât de inteligentului scriitor francez, de origine algeriană, le salvează de la căderea în desuetudine, convenționalitate, datare, cele două texte rămânând proaspete și după mai bine de 60 de ani. Ne putem, desigur, întreba sau chiar îndoi în legătură cu menirea artistului de a crea punți care să scoată oamenii din izolare, aduncându-i în comuniune, mai ales acum, când mijloacele sofisticate de comunicare par să ne izoleze tot mai mult în “satul panetar”. Dar, consider că, alături de Camus, putem încă visa la ideea unei fraternități, cel puțin între oamenii de cultură, sau la măreția și noblețea ideii umaniste.

La puțin peste doi ani, în ianuarie 1960, Camus moare într-un accident de mașină, lăsând neterminat romanul Primul om. Nu știu de ce, dar aș paria că buna sa credință și consecvența cu sine l-ar fi condus, pe linia ideilor de libertate, comuniune, speranță, spre o convertire la creștinism.

LEONID DRAGOMIR