NICULINA OPREA – POEZIA POATE ÎNNOBILA PÂNĂ ȘI UMBRELE
Poetă și traducătoare, de o profunzime pe care ajungi s-o intuiești doar dacă îți faci curaj să zbori cu aripile tale, pe un cer ca smoala, deasupra lumii noastre, așa cum a ajuns, sărmana, NICULINA OPREA se îngrijește matern de poezia și de limba română. Ele-i sunt celelalte două fiice, după Lavinia și Gabriela. Este originară din Melinești, județul Dolj. Din 1977, trăiește în București. Practică Dreptul, deci vede multe și simte și mai mult.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala București și membră de onoare a PEN Club Central Turcia. Cu poezia și cu poeții turci are, aș putea zice, o relație de dragoste ca în filmele clasice. Caldă, romantică, gingaș-ocrotitoare. Ei o cheamă des în Turcia, ea le traduce textele cu o înțelegere iubitoare. Și, peste toate, plutește o senzație de nostagie nesfârșită, acel ”happy end”, care aparține de mult numai ecranului.
Niculina Oprea nu a fost tradusă și publicată doar în limba turcă – trei dintre cărțile ei au văzut lumina tiparului la edituri de prestigiu de acolo – ci și în engleză, franceză, spaniolă (catalană și castiliană), poloneză, germană, bulgară, arabă, sârbă, albaneză, chineză, japoneză, telugu (dialect indian).
DENISA POPESCU
Credeți că matricea poeziei, ritmurile ei actuale, poate chiar temele se vor schimba radical, în perioada următoare? Că va apărea o poezie de pandemie sau a pandemiei – îi putem spune așa – care va răsturna echilibre emoționale și lexicale? Cum vedeți, cum simțiți viitorul POEZIEI?
Dragă poetă Denisa Popescu, scrierea de poezie este un act revelator. Poezia adevărată te trezește din somn, te obligă să te oprești din drum să o notezi, se cere scrisă, scoasă în lume, ba chiar celebrată, iar toate acestea se întâmplă ca urmare a acumulărilor din sufletul poetului. Dincolo de timpul sau timpurile în care a fost scrisă, poezia este frumusețe și trăinicie. Versurile lui Tudor Arghezi “Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” sunt edificatoare, poezia poate înnobila până și umbrele. Poetul este un jongler, până la un anumit punct, el are abilitatea de a jongla cu lumea exterioară, însă pot spune că teritoriul lui preferat este lumea interioară, aflată în sufletul și mintea lui. Țărmul lumii lăuntrice a Poetului este răcorit de ,,mările lăuntriceˮ ale propriului său eu. De aceea Poezia trebuie ferită de dezastrul pandemic. Circularitatea timpului nu poate fi pusă în discuție, doar elementele declanșatoare ale dezastrelor sunt de altă natură. Mințile diabolice aflate în laboratorul de virusologie din Wuhan, atunci când au dat drumul în lume celui numit ,,Covid-19ˮ (nu mai este nicio îndoială în această privință), au gândit la pandemia globală, nu la ,,o poezie a pandemieiˮ. Nu, nu cred că va apărea o poezie a pandemiei. Văd și eu că există persoane care încearcă să facă evenimente culturale online, având ca temă Pandemia. Sunt grupuri de persoane care încearcă să atragă atenția asupra lor prin orice mijloace, numai că Poezia este un teritoriu al purității, nu ar trebui amestecată în această afacere murdară a pandemiei. Poezia trebuie să rămână ceea ce a fost permanent: un motiv de meditație lăuntrică, o aspirație spre frumusețe și valorile adevărului. Viitorul Poeziei nu va fi altfel decât va dori Poetul, va fi asemenea oglinzii interioare a fiecăruia.
Ce anume considerați că a determinat modificarea de direcție din poezia dvs. de dată recentă? Pare că un semnal invizibil, insesizabil – asemenea celui destinat zburătoarelor, în pribegia lor către meleaguri mai primitoare – a funcționat și în ce vă privește. Este vorba, din punctul meu de vedere – despre o condensare a lirismului, despre o stabilizare a emoției: feminină, atât cât să tulbure; masculină, atât cât să stârnească reflecția.
Poetul este om, în primul rând existența lui este marcată de tot ceea ce se petrece în jurul lui, în jurul familiei lui, în jurul prietenilor lui. Ar fi ideal dacă am reuși să nu fim atinși de ceea ce nu ne place, dar ce păcat: petalele urâtului și ale nedreptăților de zi cu zi chiar încearcă să ne acopere. Da, zicerea mea poetică s-a modificat datorită faptului că nu pot rămâne impasibilă la ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar nici nu pot face modificări de una singură, când în jurul nostru se vorbește despre trădări, despre clanuri, despre tot felul de traficanți. Când îți este spartă oglinda exterioară de pe partea stângă a mașinii, este un prim semn că ai deranjat pe cineva cât de mic, dar cu ,,spate mareˮ, este semnul că trebuie să taci, dacă vezi sau auzi ceea ce nu-ți convine. Tocmai de aceea am ajuns aici, suntem campioni la ,,asistații socialiˮ (ei fiind masă de manevră în alegeri electorale), la ,,adunătorii de firimituriˮ (aceștia se cred intelectuali!) de la mesele celor ce cred că lumea a uitat cât de bine le-a fost în comunism (la fel de bine le este și acuma) ori cum au fraternizat unii cu ilustra securitate, care se ,,luptaˮ pentru binele literaturii române și care-și boteza turnătorii cu prenume sonore. Interesele de grup nu se diferențiază esențial de interesele de clan, satisfacerea poftelor lor de toate felurile din banii țării, fără ca ei sau ,,ciraciiˮ lor să pună osul la treabă, toate acestea mă deranjează, toate acestea mă fac să fiu mai rezervată.
3.Ce vești mai aveți despre confrații turci? Ce proiecte comune?
Sunt în relații bune cu mulți scriitori turci, asemenea multor poeți de la noi, și confrații turci își văd de treburile lor literare și familiale. La sfârșitul anului 2019, un foarte bun prieten, poetul și traducătorul Erkut Tokman, a obținut un important premiu internațional pentru traducere, în sumă de 10.000 de euro, premiu oferit de Ministerul Culturii din Italia, la Milano, pentru volumul Gözbebeklerindeki Pusuda, Sen (Tu, la pîndă, sub pleoape) de Sebastiano Grasso, volum tradus și publicat în Turcia, pentru care, în 2017, Erkut Tokman a primit Premiul Academiei de Traduceri din Turcia. https://www.hurriyet.com.tr/kitap-sanat/tokmana-italyadan-prestijli-ceviri-odulu-41402303 A tradus din limba română în limba turcă peste 60 de poeți români și are în pregătire o importantă antologie de poezie românească.
Proiecte comune cu alți scriitori turci nu am, am văzut că este destul de greu și de o parte și de alta, de aceea este mai sigur să lucrez singură la proiectele pe care le cred interesante. La începutul acestui an, am publicat a doua traducere în limba română, din creația poetei Ayten Mutlu, Trăinicia absenței secrete și volumul Zarul spart, volum semnat de poetul Halil Ibrahim Özcan, ambele cărți au apărut la Editura Napoca Star din Cluj- Napoca.
http://www.agentiadecarte.ro/2020/03/trainicia-absentei-secrete-de-ayten-mutlu/
http://www.agentiadecarte.ro/2020/05/zarul-spart-de-halil-ibrahim-ozcan/
4.Seamănă poezia română contemporană cu poezia turcă? Dar poeții noștri cu poeții turci? Aveți suficientă experiență în acest sens, atât ca traducător, dar și din perspectiva relațiilor create prin participarea la festivalurile de poezie din Turcia, la conferințele și cu prilejul prelegerilor susținute acolo. Sunt poeții turci mai solidari? Genele lor imperiale, gene otomane, îi motivează altfel, mai îndrăzneț, mai hotărât, mai îndârjit?
Da, poezia română seamănă cu poezia turcă și poeții noștri se aseamănă cu poeții turci. Interesul pe care îl manifestăm întru cunoașterea pe cât posibil a literaturii și meleagurilor fiecăruia dintre noi este un prilej de a ne simți aproape unii de alții, de a avea încredere și de a ne promova reciproc. Da, genele lor imperiale încă se simt prin atitudinea lor, prin modul de gândire, prin protecția pe care o oferă la tot pasul oricărui lucru sau eveniment, de la cel mai mic până la cel mai mare, prin hotărârea și chiar îndârjirea lor, dar să nu uităm că, în primul rând, sunt niște oameni onești, care pun accentul pe corectitudine și muncă. Trebuie să menționez că Europa este legată de Asia prin metroul intercontinental din Istanbul, acest metrou trece pe sub Marmara și este un proiect ,,faraonicˮ, așa cum s-a spus de multe ori. Acum se lucrează la alt proiect de foarte mari dimensiuni: un metrou de suprafață care va lega Istanbulul de Ankara, cred că au avansat mult lucrările din 2018, în acel an am trecut pe lângă unul dintre șantiere. Poeții turci își respectă propria demnitate, dar și pe a celor din jur. De-a lungul timpului nu am auzit că vreun poet turc ar fi amenințat că se sinucide, dacă nu-i va fi dat un premiu literar sau mai multe. Da, turcii sunt hotărâți, îndrăzneți, curajoși, fără a pregeta de-a spune ceea ce gândesc, cu atât mai mult fără să facă plecăciuni umbrelor trecătoare. Da, poeții turci sunt mai solidari, poate și pentru faptul că, la ei, revistele literare și editurile fac parte din domeniul privat. Statul turc doar cumpără 200, 300, 400 sau mai multe exemplare din cele mai bune reviste și cărți, fără a finanța în avans zeci de reviste despre care se știe de la început că nu se vor vinde. Nici scriitorii nu beneficiază de indemnizații, 50% din pensie, ori indemnizații de merit – peste 1000 de euro /lunar. Ca număr de membri, TYS Turcia (Uniunea Scriitorilor din Turcia) are aproximativ 700 de membri, la care se adaugă PEN Turcia, cam tot 700 de membri. Ei, cum vi se pare? Obținerea calității de membru al Uniunii Scriitorilor din Turcia este o treabă destul de riguroasă.
5.Cum va fi viitoarea dvs. carte? Insist pe CUM, adică pe atmosferă și pe viitorul din ea, pe prevestirile pe care le conține, cum conține nuca miezul și pasărea cântecul.
Anul acesta sper să public a doua antologie de poezie contemporană turcă. Lucarea este gata, mai rămâne să vedem ce editură o va publica. În ceea ce privește viitoarea mea carte de poezie, îmi este greu să vorbesc. Pot spune că va fi o carte despre care cred că s-a scris singură, sper să fie publicată tot anul acesta. Poate ar fi mai bine să exemplific cu o poezie:
SCARA
Cu mâinile tale ai perforat zidul
apa ți-a răcorit rănile
ți-a astâmpărat setea ce îți înfășurase sufletul
așa cum arșița înfășoară câmpiile virgine
ai adunat bucățică cu bucățică
ai pus piatră peste piatră
i-ai dat o înfățișare așa cum ți-ar fi plăcut
să vezi în oglinzile noi –
(fără chipuri ascunse în spatele argintului)
o statuie în jurul căreia trandafirilor urcători
nu le-ar fi căzut petalele în noiembrie –
ar fi rămas tineri și sălbatici
ar fi luminat statuia în nopțile înnegurate
iată cum din oglinzi nebănuite
coboară un chip cu scara în spate –
urcatul pe statuia altuia
nu este un exercițiu de supraviețuire
ci o practică întâlnită tot mai des
tot mai des pătimașii al căror puls bubuie prin vene
includ această practică în categoria
jocului de-a v-ați ascunselea
de-a v-ați ascunselea de-a binelea în mintea
celui ce își aruncă pielea uneori zilnic
alteori săptămânal
crezând că doar cerul este martorul
ce i-ar putea deconspira
straniile circuite ale neuronilor.
