MONA VÂLCEANU, O SCRIITOARE CÂT O ARMATĂ

Scriitorii sunt cuvinte care creează realitate. Atunci când își iau angajamente în spațiul public, devin personalități și modele, impun o conduită, deschid culoare de cunoaștere și marchează teritorii de emoție clarvăzătoare. Deși nu pare, câtă vreme trăiesc și se exprimă în comunitate, sunt și ei un fel de soldați. Mai valoroși decât cei de pe front, pentru că pot, cu doar câteva cărți, să facă în jur lumină. Fără arme de foc, fără sânge, fără să lase în urmă leșuri și teroare.

Poetă, romancieră, profesoară, eseistă, autoare de studii de literatură română, de cărți didactice, de antologii de literatură pentru copii, conducătoare de cenacluri, de fundații și de asociații culturale, Mona Vâlceanu face parte din această stirpe aleasă, a scriitorului care valorează cât o armată. Mi-a făcut plăcere s-o observ de-a lungul timpului. Are o vioiciune de pasăre, care uită că nu poate să zboare tot timpul. Are un zâmbet luminos. Glasul ei, tot un glas de pasăre, explică și povestește ca și cum ar cânta. Ca și cum, cântând, s-ar mișca dintr-o parte într-alta. Când își deschide aripile, Mona Vâlceanu acoperă o armată întreagă, în marș. Și încă mai rămâne ceva loc, să te odihnești.

Traiectul său literar este cunoscut de argeșeni, de membrii Fundației ”Liviu Rebreanu”, de cei ai Asociației ”Prietenii lui Eliade”, de confrații care-și tipăresc volumele la editura dumneaei, ”Zodia Fecioarei”, de fidelii evenimentelor culturale, de cititorii Revistei ”Curtea de la Argeș”.

Eu vreau să remarc aici, în câteva paragrafe, calitățile sale de romancier. Cu bătaie în direcția trilogiei recente, cu substanță ezoterică – EGOR. O IUBIRE IMPOSIBILĂ; ȘTEFAN. SIMFONIA FANTASTICĂ; MIRCEA. SECRETUL TIMPULUI.

Mona Vâlceanu are, în mod cert, stofă de romancier. Este limpede, cursivă, armonioasă, documentată. Textul este literatură vie, adevărată. Noutatea trilogiei stă în schimbarea de perspectivă. Dacă, în celelalte cărți, intriga se desfășura aproape exclusiv pe orizontală, de această dată, autoarea ia în considerare verticala realității multidimensionale, condiția noastră de ființe energetice, interconectate, care – chiar și atunci când pierd, suferă, sunt pedepsite – câștigă la nivel de suflet, de înțelegere. Mona Vâlceanu recunoaște că este puternic influențată de gândirea lui Mircea Eliade, de antropozofia lui Rudolf Steiner, de teoriile doctorului Dumitru Constantin Dulcan, fără să se piardă totuși de ea însăși.

Povestea de dragoste, prezentă în fiecare dintre romanele trilogiei, este povestea ei – romantică, delicată, la fel ca poezia pe care o scrie. Niciuna nu are, însă, o consistență solidă și un final fericit. Eroina, mereu nenumită, întotdeauna frumoasă, dorită, căsătorită, în centrul atenției, nu reușește să-și trăiască până la capăt iubirea. Pentru că iubirea ei este una absolută. Mona Vâlceanu încearcă, de fapt, să refacă perechea edenică, paradisul care este același lucru cu energia primordială. Cel de care eroina se îndrăgostește, fie că-i din lumea aceasta, fie că e duh din alte dimensiuni, este stăpânul ei. Stăpân, în sensul de maestru, de inițiat. Alternanța planurilor – trecut, prezent; vizibil, invizibil; real, imaginar – locul desfășurării acțiunii și detaliile acestuia, cu accente interbelice evidente, cu patina și fermecătoarea lejeritate a acelei alcătuiri spațio-socio-temporale, personajele care se intersectează, fără să știe că nu aparțin aceleiași lumi, secretele pe care le poartă cu ele, uneori fără să realizeze, te fac să sorbi din trilogia Monei Vâlceanu ca din șerbet. Abordarea este extrem de actuală și într-o formulă accesibilă. Or tocmai aceasta este arma scriitorului care îngenunchează o armată.

La sfârșitul verii, Mona Vâlceanu a intrat în bucla altei vârste. Îi doresc să fie sănătoasă și să-și folosească în continuare al șaselea simț. Să trăiască în viitorul prezentului. Și o recomandare, acum, pentru cei interesați: urmăriți-o pe site-ul și pe pagina oficială de Facebook ale Centrului Cultural Pitești. Vă veți da seama de ce am convingerea că Mona Vâlceanu a înțeles, până la urmă, secretul timpului.

 prof. LIVIU MARTIN