MODERNISMUL ANTIMODERN AL LUI BAUDELAIRE
Micul volum al lui Antoine Compagnon, O vară cu Baudelaire (trad. de Simona Modreanu, Ed. Cartea Românească Educațional, Iași, 2020), este un exemplu de cum se poate face critică literară fără scorțoșenia savantă ce se pierde în descrierea și contabilizarea mijloacelor artistice, în detrimentul ideilor. Dimpotrivă, cartea mustește de idei, fiind astfel în consonanță cu subiectul căruia i se aplică, respectiv creatorul Florilor răului, dar și al poemelor în proză, al paginilor de jurnal, satiră, critică de artă și literară, eseurilor. Autorul, considerat unul dintre cei mai valoroși critici literari pe plan mondial (o știu aceia care au citit Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes), a petrecut o vară (probabil a anului 2014, anul apariției cărții în Franța) recitindu-l pe Baudelaire, deși, recunoaște el, poetul nu este deloc solar, ci – după cum se știe – marcat de melancolii tomnatice, de umbre și crepuscul, de regrete și spleen… Fără să-și propună o tratare exhaustivă a operei, vieții și personalității lui Baudelaire – deși reușește performanța ca, într-un număr redus de pagini, să le facă să se lumineze reciproc, atât cât e posibil – ci o tratare “în salturi”, el ne readuce în atenție trăsăturile ce-l fac pe marele poet francez atât de reprezentativ pentru modernitatea europeană. Deși cuvântul “modern” fusese folosit și de alți autori (Balzac, de pildă), el este cel ce-i va circumscrie sensul în care-l înțelegem și trăim până astăzi. Căci Baudelaire, scrie Compagnon, “e și contemporanul nostru […], el a inventat această ‘modernitate’ în care ne zbatem încă, alcătuită din iubire și ură pentru lumea modernă, de implicare și rezistență, de entuziasm și furie”. Ambivalența afectivă față de modernitate este, cred eu, și efectul tensiunii interioare pe care conceptul o conține, cel puțin la Baudelaire. Există, pentru el, două laturi ale modernității, una legată de modă, de efemer, de tranzitoriu și alta implicând detașarea de temporalitate și extragerea a ceea ce este menit să dureze. În numele celei de-a doua dimensiuni implicate în modernitate, a eternității, va protesta Baudelaire împotriva progresului, a ziarelor de mare tiraj, a tehnicii, a fotografiei, a americanizării și a altor curente și tendințe moderne ce se constituiau încă din vremea sa într-o cvasireligie. Modernitatea poetului și gânditorului se manifestă, de fapt, ca un antimodernism ce afirmă idei și valori pe care lumea modernă le repudia: realitatea păcatului originar, catolicismul, decadența ș.a.m.d. Totodată, el suferă profund, asistând la spectacolul desacralizării artei și al pierderii aureolei poetului. Este vorba, scrie Compagnon, de „rezistența în fața unei lumi moderne în care totul devine perisabil; înseamnă voința de a păstra și a menține ceva durabil”. În termeni metafizic-morali, modernismul antimodern al lui Baudelaire constă în lupta împotriva răului care ia chipul unor iluzii periculoase: progres, fericire generală, socialism, egalitarism democratic, libertatea presei etc. Acum, privind dinspre postmodernitatea noastră – acesta este unul dintre sensurile contemporaneității sale – putem înțelege mai bine caracterul iluzoriu al multora dintre valorile modernității denunțate de Baudelaire. Și, cu siguranță, Compagnon ar avea ceva de adăugat la această carte, prin prisma experienței anului 2020, aflat sub semnul pandemiei de Coronavirus, probabil tot o consecință îndepărtată a exceselor ce-și au originea în zorii modernității.
Spre finalul cărții, sunt trecute în revistă versurile baudelariene care s-au impregnat în memoria generațiilor din Franța, de la Proust încoace. Antoine Compagnon nu și-a propus explicit decât să incite la (re)descoperirea Florilor răului și a altor scrieri baudelariene. A reușit, cel puțin cu mine, dar mai mult decât atât, cred că măcar prin sugestie a putut da seama și de ideea de sacru (conținând inclusiv blestemul) la care trimite destinul poetului.
LEONID DRAGOMIR
