MISTICA PENTRU TOȚI

Căderea întru înălțare, de Richard Rohr (trad. de Teodora Ghivirigă și Ramona Scribleac, Ed. Humanitas, București, 2022), preot franciscan american, este o carte de spiritualitate care nu are nimic de-a face, cum ar sugera titlul pus de mine, cu vulgarizarea acestei dimensiuni a existenței umane. Totuși, consider că titlul cronicii se justifică, întrucât autorul împarte viața noastră în două jumătăți distincte, a doua, care ar începe cel mai târziu la 55 de ani, fiind o călătorie spirituală pe care fiecare este chemat, chiar dator, să o facă. Dacă în prima parte a vieții preocupările noastre se concentrează pe definirea unei identități puternice, adică studii, realizări profesionale, întemeierea unei familii, creșterea și educarea copiilor, respectarea legilor și altele de acest fel, trecerea în a doua etapă echivalează cu o răsturnare a ceea ce am construit până atunci. Pare absurd, dar demonstrează convingător, printr-o combinație de logică, erudiție şi experiență personală Richard Rohr, dacă nu se întâmplă așa, viața își ratează împlinirea, omul rămânând prizonierul propriului Ego, adică un narcisiac-egocentric, cu tot cortegiul de nevroze, resentimente, frustrări, depresii ce însoțesc închiderea în sine. Pentru a trece în a doua etapă a vieții, condiția necesară este să împlinești bine sarcinile celei dintâi, altminteri, oricât de cultivat sau religios te-ai arăta, nu faci altceva decât să încerci să îți repari retroactiv eșecurile. Trebuie așadar să îți construiești o identitate puternică pentru a fi capabil să o distrugi. Dar ne putem întreba, împreună cu autorul, cine vrea să renunțe la ceea ce-i hrănește mândria în ochii săi și ai celorlalți? Evident că nimeni nu dorește să renunțe de bunăvoie la ceea ce a dobândit cu atâta trudă în anii tinereții și ai maturității. Intrarea în a doua etapă nu este rezultatul efortului nostru sau al moralității, ci se face în afara controlului propriu și, cel mai adesea, împotriva voinței noastre. Bineînțeles că o astfel de schimbare nu se produce fără suferință, căci Ego-ul opune rezistență și nu vrea să cedeze nici măcar în favoarea lui Dumnezeu. De aceea, cei mai mulți nici nu ajung vreodată decât cronologic în cea de-a doua jumătate a vieții. „Marea călătorie”, cum numește preotul franciscan această etapă, nu se face fără să ne fi confruntat cu propriile limite în fața unor obstacole și fără să fi trăit ceea ce filosoful spaniol Miguel de Unamuno numea „sentimentul tragic al vieții”.

Confruntarea cu răul – sub forma nedreptății, haosului, bolii, morții ș.a. – are sensul de a contribui la distrugerea Egoului fals și la accederea la „câmpul unificat al conștiinței”, situat dincolo de toate contradicțiile existenței. Aici este sediul a ceea ce majoritatea tradițiilor religioase, filosofia și psihologia veche numesc suflet. Sensul vieții, consideră Rohr, este trecerea de la o viziune egocentrică asupra lumii la una centrată pe suflet. Descoperirea sufletului înseamnă întoarcerea acasă, povestită în mituri sau în marile creații literare. La acest nivel îl putem întâlni pe Dumnezeu și iubi pe aproapele ca pe noi înșine, dincolo de orice sentimentalism.

Richard Rohr citează și comentează multe pasaje destul de obscure din Evanghelii, reușind să le tălmăcească în conformitate cu această viziune de natură mistică, pentru că este centrată pe unirea cu Dumnezeu și cu aproapele în iubire. Perspectiva mistică, despre care se știe că debordează granițele dintre diferitele religii sau confesiuni, îi permite libertatea de a apela și la experiențe din alte spații culturale precum Ortodoxia răsăriteană sau religiile orientale. Despre Biserica catolică, el îi aparține acesteia, spune următoarele: „Catolicismul este ‘singura biserică adevărată’ numai atunci când ne îndreaptă dincolo de ea însăși, către ‘singurul Mister adevărat’.” Influența lui C.G. Jung este omniprezentă, multe dintre conceptele psihologiei abisale – sinele, persona, umbra ş.a. – contribuind la înțelegerea necesității de a depăși dualismul inteligenței analitice spre o viziune nondualistă, de natură intuitivă, ce îi poate integra pe ceilalți în diferența lor.

Nu știu cât de departe poate merge fiecare pe calea ce străbate a doua jumătate a vieții – și, de altfel, cum spune autorul: „Suntem cu toții și pentru totdeauna începători în călătoria spre Dumnezeu” – dar chiar și numai faptul de a ști că există ne-ar putea determina să nu mai luăm atât de în serios rolurile pe care le jucăm față de noi înșine și de ceilalți. Am deveni astfel mai liberi prin detașarea de sine, întrerupând activismul atât de înstrăinant la care ne obligă vremurile prin, fie și scurte, răgazuri contemplative.

LEONID DRAGOMIR