MARIUS ANDREESCU – PICĂTURI DE GÂND (II)

Simplitatea şi frumuseţea gândului constau în complexitatea ideii exprimate în concentraţia cuvântului. Propun cititorului câteva modeste reflecţii, în marginea unor valoroase şi profunde cugetări sau maxime filosofice şi teologice, cu scopul de a ne încredinţa că putem şi noi realiza, în viaţa de zi cu zi, cele trei reguli ale fericirii, de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut”; ”Cineva de iubit”; Ceva în care să speri”.

„Realul, să nu uităm, este, desigur, raţiunea ultimă, temeiul întrebărilor, dar ideile filosofice despre acest real sunt ontologia, adică raţiunea temeiului” – Constantin Noica

Onticul se poate identifica, firește, cu realul, iar ideile cu raţiunea. Platon afirma că ideile nu reflectă realul, ci sunt însuşi realul. „Onto-logicul” este deosebit de ontic, de realitatea materială, pentru că are în cuprinsul său ideea raţională. Logosul este sensul (temeiul) sau, altfel spus, raţiunea temeiului. Logosul poate fi sensul pe care omul îl dă realului sau raţiunea umană în limitele ei. Dar mai poate fi „Logosul întrupat”; în acest caz, sensul, raţiunea temeiului este însuşi Adevărul la care şi noi trebuie să ajungem, pentru a fi în sensul autentic al vieţii noastre. „Trebuie să luptăm pentru un sens al vieţii – spune părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae – iar acest sens este viaţa veşnică”.

Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa?

Iată o întrebare la care filosofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru, care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine. Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei.

Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală, care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia Cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu Nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire în care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică, într-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea” – spune Sfântul Isaac Sirul.

Modelele umane sunt întotdeauna în precaritate, chiar dacă, aşa cum este cazul sfinţilor, au semnul desăvârşirii. Aceasta, pentru că firea creată se poate depăşi pe sine, se poate tăgădui pentru firea mai presus de fire, dar nu se poate nega ontologic. Orice model uman este, în fapt, împlinirea creaţiei, dar în mărginirea şi finitatea omului; dar el, modelul, e cu adevărat deschis spre infinitatea desăvârşirii.

Există, însă, un Model al Omului (nu uman), desăvârşit, fără de păcat, Domul nostru Iisus Hristos. Cuvioşii Varsanufie şi Ioan remarcau: ”Aşa cum Fiul Omului s-a făcut Om pentru tine, fă-te şi tu dumnezeu pentru El”. Acesta nu este un simplu deziderat, ci o poruncă: Porunca desăvârşirii.

Filosofia nu poate rupe ontologia de raţiune (logos), deoarece numai prin raţiune, adică în conştiinţa conştientă de sine, se identifică fiinţa cu sinele său mai adânc,  spiritual. În fiinţa umană concretă, care prin lucrarea sa şi prin har devine persoană spirituală liberă, se odihnesc Logosul întrupat şi umanitatea, prin simţirea raţională a iubirii milostive de Dumnezeu, de semeni şi pentru tot universul. ”Curăţirea este o inimă miloasă pentru toată firea zidită” – spunea Sfântul Isaac Sirul. ”Nu conştiinţa este făcută pentru natură, ci natura pentru conştiinţă”, spune părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

Parafrazând, putem spune: Metafizică teme-te de fizică, dacă filosofia rămâne numai în limitele şi sensurile ei, bazate pe dualităţi fundamentale: ontologic–gnoseologic; subiect-obiect; raţiune–sensibilitate; libertate-necesitate; om-cosmos. Sau mai grav: om–Dumnezeu – şi nu îşi găseşte unitatea şi sensul adevărat în Logosul întrupat, în adevărurile de credinţă.

Adevărul nu este prea sus/prea înalt/prea jos/prea adânc, ci numai separat de viaţa aceasta, care este un întreg. (Constantin Noica)

Adevărul, în sensul ontologic şi în dimensiunea sa absolută în Fiinţa divină a Sfintei Treimi, este separat de viaţă, de existenţă, dar transparent în om şi în toată făptura. Revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală Îl face cunoscut la măsurile noastre de fiinţe finite, dar chemate nu numai să cunoaştem, dar să ne şi împărtăşim din Adevăr. Este sensul suprem al existenţei noastre nu numai în trup, dar şi în veşnicie. Prin cunoaştere şi trăirea Adevărului, transfigurăm timpul teluric şi firea, ne curăţim de finitudine şi de precaritate. ”Curăţirea este tăgăduirea firii mai presus de fire” –   spunea Sfântul Ioan Scărarul. Iar speranţa pe care ne-o dă Mântuitorul aceasta este: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi” (Ioan,8,32).