MARIA CALLEYA

FOCURI ALBE (Editura ”Biscara”, 2024)

• Jurnal poetic –

Ca un cântec pe buze aș vrea să părăsesc lumea aceasta, magnifică și cutremurătoare; cântecul va fi unul duios, de mulțumire adâncă, o vrajă albă, din care nu vor lipsi clopoțeii zărilor necuprinse.

A murit fluturele negru, s-a uscat, după ce a cotrobăit prin încăpere planând de câteva ori. N-a mai găsit o ieșire ori a preferat să rămână aici. Apoi, un gândac. Acum, o muscă. Singurele aripi ce se mai întind dimineața, brațele mele.

Alunec pe o coardă de violoncel și curge o elegie/ nu are punct culminant/ doar argintul lunii pline/ mai poate glăsui astfel/ miezul ei împrăștiat peste lume. Face să cânte seninul nopții/ în clipa înghețată.

Dacă nu dormi/ poruncește mâinilor/ să înceteze căutarea/ tot ce mai ating ele sunt/ trupuri de fantasme/ calde încă/ și doar câteva sunete/ uneori un chip/ cu brazdele timpului/ răsturnate.

Cine/ pe cine/ cheamă la întâlnire/ cine vine/ cine nu vine/ la întâlnire/ numai că/ deodată/ se deschide cerul/ răsună atunci/ cântecul unei singure păsări/ răsturnând/ pe rând/ îndoitele noastre inimi/ către punctul din depărtare/ mirabila noastră sete/ de a ne afla/ locul/ rostul/ steaua.

Cer răgaz pentru încă un cântec/ va fi simplu/ va fi vast/ abia dacă va străbate aerul/ până la arbuștii toamnei/ de lângă fereastră/ va fi însă hotărât/ dulce/ ca mierea/ armoniile celeste/ se vor înstăpâni pe vânt/ astfel/ mă voi scurge/ până spre rădăcini.

Îndărătul cuvintelor/ ce vuiet/ ce aprinsă bătălie/ între consoane/ vocale/ și ademenitoarele tăceri.

Vei continua să cauți/ și tu știi asta/ cel ce-și urmează drumul/ printre prăpăstii/ va regăsi izvorul/ dăruind fără încetare/ apa cerească/ pacea.

Promite-mi că somnul/ nu se întrerupe/ că balul și măștile lui/ dansează mai departe/ deși se întețesc ritmurile/ până la malul celălalt/ câțiva pași au rămas/ aceia alunecând fără zgomot/ spre țara negurilor.

O măsură de grâu/ o măsură de ambră/ viață și moarte în părți egale/ atent distribuite/ ca pentru zei/

Șampania mea cu soare/ o armă la picior/ domesticită într-o sticlă cu dop/ garant pentru oricâte armistiții/ pietre colorate/ aruncate pe vânt.

Cel mai adânc miez de noapte/ acela în care mă înșfacă iubirea/ în timp ce se răsfiră norii/ după ploaia bogată/ asurzindu-mă/ e miezul vieții/ celei de a treia/ suspendat în lacrima strălucind în abur/ e semnul multicolor al unor punți nevăzute/ între izbânzi de dincolo de fire/ în cea mai de pe urmă bătălie.

Se îndepărtează jarul și rămâne cenușa curată. Încă un scut de borangic s-a topit direct pe piele. Aproape goală. Îmi pare doar că trăiesc. Fabuloasă amăgire.

Cercul meu subțiat și frânt/ undeva prin dreptul genunchiului/ își continuă traiectoria/ spre coastele unui alt pelerin/ trecerea se face lin/ aproape fără să știm/ deja nu mai e un secret/ aici totul se petrece/ inadmisibil de blând/ și numai zeul/ cunoaște drumul/ nouă ni se îngăduie/ doar fiorul.

Și tu ai vrea să pipăi cuvintele sau doar unul – cuvântul ”om” – cu surprindere să constați cât de inexplicabil devine numai rostindu-l.

Acea măsură a lucrurilor. Cineva o ține în mână. Noi ne privim palma stângă, apoi o închidem repede. Din când în când, ne atinge pana unui Înger rătăcit în curtea noastră. Atunci știm.

Câteodată cântă cerurile/ uneori le auzi/ tălpile părăsesc podeaua/ urci și tu/ încetișor/ pe o pană nevăzută/ îți alături glasul/ vocilor albe/ plutind/ în ora binecuvântată/ cântând/ te desprinzi/ la întoarcere/ pe hârtie/ întâlnești doi ochi/ curioși/ blânzi/ în sfârșit, plângi/ împăcat/ dansezi și tu/ în sarabanda celor patru flaute/ drepte/ aceasta este clipa/ înfloririi.