MARIA ALEXANDRA ILIESCU

”MADAME, DE ANUL ACESTA SĂ MĂRTURISIM LUMINA!”

O să las un loc gol pe mine

O să las un loc gol pe mine, ca pe un copac,
O să alung frunzele și o să reinventez anotimpul
Care usucă crengi, ca să dezbrace de tot copacii.

O să las un loc gol pe mine, ca într-o tăcere,
În dreptul brațului stâng, unde cuvintele degeaba s-ar înșirui,
Pe acolo, mai privește sufletul, departe de alți ochi, cu masca jos, în tăcere.

O să las un loc gol pe mine, nu e niciodată de ajuns scrisul ce se vede.
Unde scrie copacul, unde scrie tăcerea?
Ce cuvânt ar putea rămâne, să se vadă în gol?

Fluturi

Fluturii nu dor.

Nu mor de bătrânețe.

Nu obosesc să zboare.

Nu trăiesc o viață,

Poate puțin mai mult decât o floare.

Pe urma lor nu calcă nimeni, nici aerul, nici fumul,

Nici pasul vreunui trecător.

Aripile lor nu se grăbesc, nu se aud, nu se opresc,

Nu se apleacă sub culori, sub vânt, sub frunze,

Nu merg după soare, după ploaie, după nori.

Nu lasă loc și nu țin locul.

Fluturii vorbesc atât cât ține vremea lor.

La ceasul nostru de zi, la ceasul nostru de seară,

Fluturi de am fi,

Oare am mai durea?

Am mai muri de bătrânețe?

Am mai obosi în zbor?

Toamna numără în franceză

Toamna își numără în franceză anii,

Ca o doamnă fără vârste, fără siluete,

Fără rochii, fără ruj și fără tocuri.

Se face că nu își aude vocile din cap,

Că nu își vede goliciunea pe care amprentele altor vremuri

Au îmbrățișat-o.

Toamna aruncă frunze peste sufletele abandonate în drum

Și șterge tristețea lor cu blânda-i adiere,

Odihnindu-le pe brațul pe care obișnuiește

Să își țină, lângă pieptul ei, copiii.

Toamna își numără în franceză furtunile,

Știe să nu le lase să răscolească tot ce ea adună,

Gonește din mintea ei, de doamnă fără vârste,

Inefabilul indiferent la vremuri

Și toamna spune tot.

Tot ce se mai poate spune.

Toamna își numără în franceză pașii,

Oprindu-se din an în an,

În casa unde focul ce arde dă vieții mereu sens.

Și, ca doamna fără vârste, șoptește aducerilor-aminte:

-Madame, de anul acesta, să mărturisim lumina!

Ce ar fi ca, într-o zi, să ne vină mare timpul?

Ce ar fi ca, într-o zi, să ne vină mare timpul?

Să îl probăm, dar să nu ni se mai potrivească?

Să slăbim, să ne îngrășăm, să schimbăm culoarea părului,

Să dormim mai mult, mai puțin, alteori deloc.

Să vorbim întruna sau să tăcem mereu, să ne luăm unii de alții sau să nu ne băgăm în seamă,

Să râdem de prea puțin și să plângem de prea mult, oricum, de ajunsul nu cunoaște măsură.

Ce ar fi ca, într-o zi, timpul să își schimbe fețele, hainele, drumurile,

Privind spre noi, să se îndepărteze, lăsându-ne singuri, pierduți în oglinzi, în încăperi.

De-ar fi să rămânem fără nicio măsură, să ne măsurăm cu cerul!

De-ar fi să rămânem fără somn, fără cuvinte, fără zâmbete, fără lacrimi,

Să ne facem una cu pământul, el va ști să doarmă, să șoptească, să râdă, să plângă pentru noi,

Până o vom face din nou.

De-ar fi să schimbăm culoarea, mărimea, cuvântul, totul omului din noi,

Ce rost să mai măsurăm restul?

Ce-ar fi să îi facem cu mâna timpului, să își caute alte scene, alte ore, alte inimi în care să își bată pasul cu al lui grăbit și rece du-te-vino?

Să ne adunăm, parte de pământ și parte de cer, parte de aripă și parte de vânt?

Întregului din noi, lui îi datorăm ce am rămas.

Ce ar fi ca, într-o zi, să nu mai fie nevoie să ne cuprindă timpul?

Busolă

Cum ar fi, căutându-ne Nordul, să rătăcim în toate nonsensurile răstignite odată cu noi?

Să închidem ochii, dar în loc de pleoape, să ne acopere cerul,

Cu drumurile din nori, din stele, din senin, dintotdeauna?

Să tragem la sorți cu ultimele cărți și să nu mai luăm la rost frânturile ce nu ne aparțin,

Ce ne-ar face mici, dacă ne-ar aparține și degeaba ne-am adăposti sub cer?

Cum ar fi, căutându-ne Sudul, să înțelegem că, din rătăciri, ne-am transformat în aripi

Și am deprins zborul fără direcție ca un nonsens de bine ce alungă umbrele înainte de a lua locul pleoapelor?

Ar fi mai ușor să credem sângerările timpului în rănile noastre,

Am încercui în noi opusul, nu ne-ar mai fi străin omul de sub pleoape,

Care știe înaintea dimineții unde ne găsește Sudul și înaintea nopții unde ne așteaptă Nordul.

Cum ar fi, căutându-ne, să lăsăm spațiul din noi nelocuit, neîndoit,

Busolă pentru acel om ce ne vom numi dincolo de viață?