MARIA – ALEXANDRA ILIESCU – POEZII

Maria-Alexandra Iliescu face parte din generația adevărurilor frumoase, cultivate atent, cu dragoste și răbdare, adevăruri încă din clipa întrupării lor. Poate tocmai de aceea lumea n-a avut puterea să le spulbere, să le pervertească, să le întoarcă din drum, să le otrăvească. S-a format la Școala de Literatură de la Pitești a regretatului Marin Ioniță, cel care a reușit, ani la rând, să adune în jurul său popor mișcător, un popor căruia i-a dăruit un crez, i-a lăsat moștenire o cauză, o speranță. Maria-Alexandra Iliescu era elevă atunci. O domnișoară sfioasă și conștiincioasă, visătoare și politicoasă, în felul  în care erau educate să fie domnișoarele de onoare de la balurile regale.

Astăzi, Maria-Alexandra Iliescu este licențiată în Drept și în Științele Comunicării. Este profesoară și traducătoare. A lucrat, de asemenea, în televiziune și, extrem de important, ținând cont de ce trăim, continuă să scrie. Inclusiv poezie. Are versuri traduse în limbile franceză, engleză și germană. Credința ei în forța Cuvântului este nemăsurată. Vă invit s-o citiți, vă invit s-o simțiți. Iar când va fi să zboare, la vedere, cu pagini de carte prinse de umeri, să nu vă temeți că se va prăbuși. Adevărul și Credința nu se prăbușesc niciodată.

DENISA POPESCU

NOPȚI CU CER

Se spune că se deschid cerurile în unele nopţi.

Unii coboară, alţii urcă.

Ar putea fi un noroc că nu suntem toţi la fel.

Tot noroc l-aş numi că suntem în trecere aici.

De nu ar fi scara să ne aştepte acolo unde s-a tras linie,

Am ajunge să credem că ne aparţine vina începutului şi a sfârşitului,

Să ne uităm în oglinzi ce ne arată zei

Și să creăm lumi cu imperfecţiunea mâinii stângi.

Am văzut că unii dau cu banul, alţii citesc în cafea,

Ce rost să cauţi a şti dacă ai sau nu noroc?

Dacă  tu crezi că îl ai, unde îl cauţi?

Dacă îţi pare că nu îl ai, ce ai pierdut?

În nopţile în care se deschid cerurile, toţi urcăm, toți coborâm.

De ni s-ar da atunci oglinda, unde ne-am vedea norocul?

Să fi stat o viaţă pe scară, nici în urcare, nici în coborâre,

Tot noroc l-aş numi, nu e uşor să ne ţină treapta,

Când de picior ne trage pământul, de mână, cerul.

STEAG ALB

Ar trebui să purtăm un steag alb la intrarea în viaţă,

Nu ar mai trage de noi timpul, când abia învăţăm să copilărim,

Să spunem pe nume mâinilor ce ne prind, ne ridică, ne ţin în braţe.

Când azi devine mâine, mâine devine târziu, târziul devine un steag alb.

Ar trebui să-L purtăm, fără teama că vântul l-ar putea îndoi, că ploaia l-ar putea uda, Că soarele l-ar putea arde.

Sunt vorbele noastre mai rapide decât vântul, furtunile noastre mai reci decât ploile, Sufletul nostru mai arzător decât soarele.

Doar aşa dispar atâtea steaguri albe.

Ar trebui să-i punem vieţii, la dispoziţie, un cuier, să-şi ţină steagul atârnat mereu, Pentru vizitatori şi pentru ai ei, cei care au împiedicat timpul să mai tragă de noi.

Nu ar mai fi nevoie să ieşim din copilărie, fără a mai fi copii, să devenim oameni, Fără a fi oameni, să trăim fără a trăi.

Am cunoaşte atunci şi drumul ploii, şi drumul vântului, şi pe cel al soarelui.

Ar trebui să purtăm un steag alb la ieşirea din viaţă.

Nu ne-ar mai căuta nimeni în imaginile din oglinzi, din pereţi, din pământ.

Întoarcerile duc întotdeauna spre cer, acolo am înălţa steagul alb.

AM ÎNVĂȚAT

Am învăţat că doar binele se întoarce în viaţă,

Răul e atât de personal că nimeni nu îl vrea.

Am însemnat cu iubire tot binele aşteptat sau doar sperat,

Şi am lăsat un gol în lipsa lui.

Cumva, când nu o să mai fiu, să se ştie că am alungat cu bine, tot răul,

Atât de nepersonal mi-a devenit.

Am învăţat că, din toate legile, doar una singură ne aparţine,

Nici uşa care se închide, nici strada care se termină, nici lacrima ce cade,

Nici măcar cuvântul ce răneşte,

Nimic nu ne aparţine, sunt depărtări trimise să ne apropie de noi,

Din toate, doar legea firii e a noastră.

Am învăţat să întind mâna fără să număr, pe degete, norii,

Fără să cer zilei să rămână lumină,

Fără să mă prefac în râu, când tot ce adun în mine se transformă în stâncă,

Fără să scriu cu urme, scrisul mi l-am făcut cruce şi am pus-o tot pe spate,

Să îmi fie crez când paşii mi se îngreunează.

Am învăţat că sunt copil,

Că am mamă, am bunici,

Nu le voi fi lor niciodată nici părinte, nici strămoş,

Aşa că le rămân copil cu alţi copii.

Şi pot să fug pe pietre fără să mă doară,

Să mâzgălesc pe foaie fără să se înţeleagă,

Să urc şi să cobor trepte fără să îmi pese

Că azi sunt tot eu, micul mare copil de ieri.

Am învăţat că oamenii vin şi pleacă

Și că unele plecări ne dor, dar mai tare doare rămasul bun neluat la timp,

Când timpul, indiferent şi rece, ne aruncă în amintiri.

Am învăţat că şi nimicul e o lecţie de viaţă, că suntem mici,

Dar că ne schimbăm oglinzile în care ne privim, ne schimbăm orele în care trăim.

Şi mă întreb: să fie reflexia noastră copacul singur ce intră în pământ,

Tras de lumină, aplecat de vânt,

Copacul greu ce priveşte în sus,

A fericire-înaltul cerului, a iubire-înaltul cerului?

FACEM SCHIMB DE RÂND LA POARTA VIEȚII

Facem schimb de rând la poarta vieţii,

Ne dăm jos aripile, nu avem nevoie să ne înălţăm când suntem din nou îngeri.

Omului căruia ieri îi era urât cu el,

Omului care se crede mai stăpân decât pământul,

Omului care, iubind, uită ce e iubirea,

Omului-piatră, omului-vis, omului-chemare

Nu le-ar fi de ajuns tăcerea, nu le-ar fi de ajuns cuvântul, nu şi-ar deschide sufletul,

Nu şi-ar asculta suflarea.

Ar sta să aştepte ora ce bate la fix, în afara lor, timpul rătăcit.

Nu a trăit nimeni vreodată cu sentimentul că e timp pentru toate, dar atâţia o spun
Și fug mai departe.

Îmi deschid, în unele nopţi, aripile, să plec din mine unde nu mă ajunge pământul,

Flăcările nu mă ard şi niciun ceas nu îşi porneşte numărătoarea.

Ochiul meu, necuvânt şi netăcere, acoperă într-un fel de infinit,
Tot ce am lăsat cuprins de frig, de soare, de prea mult, de nepăsare.

Mă întorc în mine, e cel mai lung drum de parcurs, sunt cele mai grele dureri de aripi,

De la mine până la mine.

Și până când vine vremea să facem schimb de rând la poarta vieţii,
Omului căruia paşii i s-au transformat în nisip

Să îi dăm umbra înapoi.

Ne-ar fi mai uşor să luăm cu noi umbra, până şi în nisip.

De aceea, există îngeri.

BUNICII

Cât trăiesc bunicii, suntem copii.

Nu ne grăbeşte timpul, nici măcar el

Nu ar îndrăzni să treacă dincolo de copilărie.

S-ar putea crede că şi timpul îşi iubeşte bunicii.

Cât trăim noi, trăiesc şi ei, cei dintâi ai noştri părinţi.

Îi aşteptăm cum ne-au aşteptat, sărutându-le frunţile, ţinându-i de mâini,

Ne-au fost şi mamă, ne-au fost şi tată,

Ne sunt icoane bunicii.

Ferice de noi, cei ce căutând copilăria

Găsim ochii blânzi ai bunicului – timpul meu cu ochi albaştri,

Timpul meu cu ochii verzi.

E cald şi bine acolo unde te păstrez, bunicule,

Vorbim ştiute şi neştiute, în dimineţile cu aromă de cafea,

Mă priveşti cu atâta dragoste,

Iţi spun că sunt bine, îmi spui că mă aştepţi.

Ferice de noi, cei ce căutând copilăria,

Găsim glasul bunicii – râzând şi fără frică,

Ai alungat monştrii, ai deschis lumea, ai ţesut poveşti,

Ai rămas acolo, bunico, unde creşte iubirea.

Iţi spun că sunt bine, îmi spui că mă aştepţi.

S-ar putea crede că şi timpul îşi iubeşte bunicii,

Pentru că lasă în urma lor un dor nesfârşit de ei.

Îţi spun că sunt bine, suflete, rămân copil şi îi aştept!