LILIANA RUS

10 POEME DIN VOLUMUL ”LINA” (EDITURA BRUMAR, 2018) –VOLUM DISTINS CU PREMIUL PENTRU POEZIE AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA –  FILIALA PITEȘTI, ÎN 2019 –

DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA TA

Sunt bine acum, plutesc în sfera ta portocalie,

ca un adagiu al cântului tău dulce în aerul primăverii.

Sunt la loc sigur,

așa cum gândul tău a hărăzit pentru mine

după chipul și inima ta.

Privesc în aceeași oglindă dezmorțirea zilei

în care unduitoare părea lumea,

frumos ticluită și fără de margini.

Gândul tău e prins în inel de lumină

și mă poți zări de departe pe o câmpie,

făcându-ți semne cu mâna…

 

Sunt bine.

Sunt acolo unde tu ai hărăzit un loc pentru mine,

ascunsă în cine știe ce taină de-a ta,

în cine știe ce vis melancolic,

la capătul căruia sfera portocalie se-nalță ușor

în aerul primăverii.

 

ȚINE-MĂ ASCUNSĂ, MAICĂ!

Ține-mă ascunsă, maică,

sunt altceva decât ei se așteaptă să fiu…

Prea-nlăcrimată pe dinăuntru,

prea aspră cu îndoielile mele.

Aripi greoaie îmi pică pe umeri,

puhoaie de ape gălbui mă lovesc cu putere.

 

Sunt un iepure buimac prins în mărăcinișuri,

cu arme de foc vânătorii m-alungă.

 

Ține-mă ascunsă în mărgeaua de sticlă,

împinge lada în ușă,

fă focul din frunze uscate de nuc,

inel cu inel înfășoară-mă-n lânuri și iederi.

 

Ascunde-mă-n văluri de nuntă,

sub cerul curat al secolului tău,

sub ultima lui unduire.

 

Sunt altceva decât ei se așteaptă să fiu…

Flori de funingine mă împung între coaste.

 

ZILE CU FLUTURI

Mă întorc în zile cu fluturi,

în nisip și-n maluri verzi năvălesc.

Se umflă apele, se deschid stăvilarele,

lepăd tot ce s-a închegat în mine,

sparg miezul tare ca de rășină

pe care-l frământ între degete.

 

Și uite acoperișul, casa, curtea ca un ceasornic,

rufele răzlețite pe sârmă…

 

Lina stinge varul în groapă,

sparge bolovanul fierbinte.

 

Coșul pipetului meu – o bășică de aer –

și batista făcută ghem…

Mă trag înapoi din luminile lungi.

În coșul pieptului se prăbușește o pasăre.

 

ÎNTÂIA MEA RESPIRAȚIE

            Lina zugrăvea pereții cu umbra mâinilor sale.

Peste tot rătăceau cusături

și-un duh al înserării plutea pe afară.

Un loc de tihnă se-ntindea pe sub lampă

în foșnire de pânze și ațe,

în ceasul cuprins între cercurile mari

ale brațelor sale.

 

Degete lungi tremurau în mișcare de molie.

În urzeală, imposibile semne

cu polenul memoriei lor drept mărturie.

 

Așa a fost Lina.

Un val de pânze anonim înflorite,

un sigiliu pe întâia mea respirație.

 

CÂINI CE N-AU FOST NICIODATĂ AI NOȘTRI

            Câini ce n-au fost niciodată ai noștri apără casa.

 

Bătătoresc cu palmele rana adâncă,

potrivesc lângă ziduri flamurile tinereții mele

ocrotite până-n străfunduri;

ochiuri de năvod încă mai sunt brațele părinților mei.

Și eu, scăpată printre ele, rătăcesc atât de fluidă –

o paloare înaintea oglinzii, în casa noastră păzită de câini

ce n-au fost niciodată ai nosștri.

 

OCHI ÎN OCHI

            Să mă privesc în oglindă cu ochii tăi

din vremea copilăriei mele.

Să-mi întâlnesc propria frunte,

într-o străfulgerare, în apele de argint,

ca și cum ar fi prima oară.

Ochi în ochi, joue contre joue,

să ne chemăm tot mai aproape

până ce mătasea rece a oglizii s-ar subția…

 

Să plouă și să ningă peste noi,

ca în diminețile cu bobițe roșii de mălin

și pițigoi flămânzi

pierdute în fantastice, catifelate vremuri,

care încă apar și dispar în argintul cojit al oglinzii.

 

Ochii tăi cafenii luminează chipul meu palid,

o fereastră zăbrelită, o păpușă frez cu cearcăne mari.

 

Aduc în fața ta clipa sfântă,

pierdută în faldul celeilalte lumi –

un măr pistruiat și păpușa frez fără cămașă,

cu o pleoapă lăsată.

 

Dincolo de coaja de argint a oglinzii,

primește, maică, perlele roșii de mălin

și toată vibrația zilelor petrecute împreună,

eu, nescăpând din ochi fața ta,

nasturii și găicile hainelor tale de casă,

tu, cu privire părtinitoare și răbdare de piramidă.

 

Ochi în ochi, joue contre joue…

 

În oglindă, în apele ei încăpătoare,

o copilă pistruiată ca mărul…

 

IMNURI DE LEMN, DE CENUȘĂ, DE SALCIE

Lăsați-o pe Lina să cânte!… Vocea ei tremurată să salte

ca o coajă uscată de dovleac aruncată în undele râului.

 

La poalele pomului așezați-i o față de masă,

așteptați să pornească vântul

de lemn, de cenușă, de ciucuri, de salcie…

Proaspăta lui răsuflare de imnuri

să vă poarte peste grădini și clopotnițe.

 

Aprindeți o torță în vechea ei casă,

din boabe de soc și de bozii înșirați-i mărgele,

în crăpături noroioase căutați-i gumarul,

bateți tingirea, seara, când norul e roșu

și ea va întoarce spre lună frumosul ei cântec

de lemn, de cenușă, de ciucuri, de salcie.

 

REMUȘCARE

            Am aprins lumânări.

Cale de-atâtea anotimpuri

crucile voastre mi-au rămas în grijă.

 

O lumină încărcată de duhuri trece tropotind

 

pe lângă mine. Durerea se sfarmă o vreme,

în dezordine uit că-i rămân sâmburii ascunși undeva,

și mai întunecate și urzicătoare-i vor fi frunzele.

 

Am stat într-o raclă de sticlă deasupra hăului

ca o bufniță învăluită de un pâlc de nori,

ca o bătrână care nu se mai silește să vadă departe.

Pe câmpurile familiei,

un negustor numără firele de iarbă.

 

Lumile noastre se năruie

și picătura lor nouă se-mprăștie…

Un grăunte de furie slăbește ca vântul spre seară.

 

S-au stins toate luminile.

În tainițele minții, remușcarea cu picioare de plumb –

puntea vie între mormintele voastre

și strania pasivitate a noilor stăpâni.

 

ȘI PE URMĂ NIMIC

           Un fum albăstriu urmat de mirosul de pădure.

O agitație de păsări mari. Așchii fără culoare

se desprindeau de pe acoperișul hambarului.

Lumea întreagă se dilata în solzi de lumină.

 

Într-un ochi de geam, reflexia chipului meu.

Lina căuta bănuțul pentru drum

în albii adânci de cerneală.

Simțea agitația păsărilor.

Mă întrebam de ce spațiul interminabil

dintre pat și cufărul pe care-l crezuse pierdut

părea atât de întunecat,

acoperit de rostogolirea fără culoare a păsărilor.

La jumătatea drumului,

zăbovea ca și cum nimic n-ar cunoaște.

Eu, liniștită în ochiul de geam,

cu palmele în jurul feței,

și ea departe de mine, ușoară,

micșorându-se, dispărând…

 

Și pe urmă nimic în afara păsărilor.

 

Doar o pauză ca o mângâiere prelungă

răscolind străfundurile apelor.

 

DEZRĂDĂCINATĂ

            Mereu între două lumi. Amândouă curate,

cu ramuri sfințite de cer și de ape.

Două lumi în care soarele intră la fel pe fereastră.

Nu pot fi ruptă de ele. Nimic nu mă poate lipsi

de lătratul lung, sfâșietor, al celei dintâi,

în vreme ce a doua palpită ca o sărbătoare

ce nu s-a încheiat încă.

O rană care nu mă cruță mă obligă s-o curăț

până când ultimul fir de sânge se va face

una cu pământul.

Capul meu se apleacă supus

pe lespedea lustruită de ploaie; o penitență rătăcită

acolo unde cântarea mea este înșelătoare.

Tot mai adânc – în spațiul care mă respinge

și mă ispitește, în inima lui îndărătnică

pe care-o umplu cu mine – declicul bătăii de aripi

ce împodobește pământul de-acasă.

 

Mereu între două lumi.

Ca de zahăr dorința de-a le păstra pe-amândouă,

eu, cea istovită de larma desprinderii