LILIANA RUS – ”NISIPURI MIȘCĂTOARE” (volum în lucru) – fragment

(Faire des ronds dans l’eau)

Vine o vreme când înţelegi că singurătatea este un privilegiu. Eşti aproape de tine aşa cum nu ai fost niciodată, într-o zi însorită, când copacii freamătă şi păsările se cuminecă. Vine o vreme când nu mai ceri nimic, pentru că nimic nu-ţi este de folos.

Într-o astfel de zi, paradoxal, rămân tot mai aproape de lume. În felul în care, iertată să fiu, pâlpâirea albastră a mării îmi e orizontul. Şi apele ei zdrenţuite la mal.

Port o carte în buzunarul halatului de spital. În puterea zilei de august. Fără să citesc o singură filă. Să-l pot îmbărbăta pe cel răstignit în patul de fier, nici vorbă. Nicio minciună nu-l poate apăra de durerea greu de suportat. Îi netezesc fruntea, dar rămân stingherită în umbra suferinţelor lui. Sunt încă liberă, înainte cu câteva zile de propria mea răstignire. Dincolo de păduricea de pini şi tamaricşi pot înota ca un peşte, mă pot însori pe nisipul întins ca un aşternut în arcul primului golf. La ceasuri imposibile, împinse afară de linişte, pot aştepta ivirea soarelui. Mă strecor pe vârfuri între cele două continente, gândindu-mă tot mai puţin la cel rămas întins ca o păpuşă de cârpe în patul lui de fier. Între nava pavilionului şi trupul albastru al mării, tamaricşi şi pini. Ferestrele mari sunt înghiţite de verdele saturat al verii. Părul meu e răsucit în toate părţile de briza sărată, acolo unde soarele striveşte nisipurile blânde. Ca o cămaşă albă, lumina cade între plajă şi promontoriu. Iederi şi păsări de mare închid colivia. În difuzoare, muzica îşi consumă eroic sonurile proiectate pe cerul larg de vacanţă. Muzica vindecă doar ceea ce este deja vindecat. Pădurea de pini şi tamaricşi rămâne la mijloc. Sunt doar o tânără fată înnebunită după mare – singura mea revoltă adolescentină, singura mea nesupunere – răsucită ca iedera în jurul unei amiezi aurii, în damful sărat al apelor.

Lumina de ceară este singurul mobilier din încăpere. Într-un sfeşnic picură durerea celui rămas în altă poveste, cu oasele prinse-n şuruburi şi burlane de ghips. Visând la verile sale viitoare. La culorile vii rămase sub ferestrele înalte, la crusta subţire a dimineţilor parfumate de sălcii argintii.

Un zar aruncat la întâmplare.

 (Quand tu te fais petite fille)

O vedeam duminica în jurul prânzului. Cineva mă introducea pe uşa înaltă a dormitorului ei. Intram într-o lumină adâncă, nişte rămurele de liliac se încurcau în perdelele albe, în multe perdele şi cearşafuri albe.

Era ca o medalie scumpă. După somn, zâmbitoare, într-o cămăşuţă de noapte uşoară ca fulgul pe trupuşorul deformat de paralizie. Îmi spunea că sunt veselă ca o vrabie, cirip după cirip… Poate chiar aşa vorbeam, nu ştiu, flămândă să-i spun tot, flămândă să aflu. Un copil admirând alt copil.

În patul mare, boieresc, erau răspândite cearşafuri multe şi reci. Ea era îmbrăcată cu greu, urmăream cum corsetul îi înghiţea coastele subţiri, şira spinării cifotică, apoi o împletire de şireturi strânse adăuga doi-trei centimetri înălţimii ca de păpuşă.

Liliana-Aurelia. Un fel de nestemată cu vâlvătăi brune, o fetiţă matură, coborâtă parcă dintr-o emisferă cerească, protejată de frumuseţea de negrăit a chipului. Diformă, dar princiară, un candelabru luminat de apele cerului. Cântam împreună Hey, tonight… gonna be tonight…, pentru că împreună ne pierduserăm lacrimile. Suflam în baloane de săpun în amiezile calde, împleteam cununiţe de păpădii din curtea ei verde şi priveam cu încredere spre vieţile noastre ce aveau să urmeze. Apoi răsuceam cheiţa şi intram în altă poveste, cea mai tainică, scrisă în limba noastră de copii.

Un capăt de primăvară, departe de casă, aproape de mare. Două fetiţe  stau cu ochii deschişi în orele de somn obligatoriu. O plasă de sârmă desparte pătuţurile albe de fier. Palmele lor mici cu sângele cald se ating printre ochiurile plasei. Vocea de muzică a celei mai mari se aude o clipă: „joacă-te cu păpuşa mea!” Prin ochiurile strâmte strecoară o bijuterie, o păpuşă cu rochie de azur, cât un deget de mică. Dincolo de geam ţipă o  pasăre albă, în trecere. Marea, atât de aproape, se leagănă înlăuntrul lor fără ca ele să ştie. Un miros de ramuri crude şi aer sărat pătrunde prin ochiurile de plasă de la ferestre. Două fetiţe captive, legate cu sforicele în pătuţuri de fier.

Ea este o parte din mine, ea este surâsul meu cuviincios, povestea scrisă caligrafic cu degetele ei moi, flacide. Muzica fină, cu măsurile perfecte. Merele, întotdeauna roşii, servite în salon pe farfurioare de porţelan şi cuţitaş de argint. A plecat demult, într-o zi de februarie. Nu m-am vindecat niciodată. Lumina amiezii de duminică încă îmi arde ochii. Rămurelele de liliac se încurcă mereu în perdelele albe, în cearşafurile reci, în părul ei negru-albastru şi lung ca apa.

Primăverile noastre au început într-o zi de februarie.

(Sans jamais crier)

A plouat toată seara. Prin fereastra salonului răzbat primele lumini ale străzii. O infirmieră scundă, umflată ca un balon, intră pe uşă. Aprinde lumina cu violenţă. În toiul acestei seri mohorâte gestul ei mă intrigă. O fi o dreaptă pedeapsă, pe care trebuie să o primesc cu blândeţe şi supunere.

Deasupra genunchiului palpită ţesutul despicat cu câteva zile în urmă, cele 22 de legături care închid capetele de metal şi polimer ale oaselor. Lumina necruţătoare a neonului devine tot mai intensă. Durerea se strânge ca într-un cuib, apoi izbucneşte cu violenţă, ca o ploaie cu grindină, când nu ştii ce să mai acoperi în grabă. Îmi amintesc că trebuie să-mi mut atenţia la o bucată din corp pe care niciun stimul cerebral nu o poate deranja, aşa cum făcea Blecher. Ştiu, ştiu că avea nevoie să câştige timp, să se retragă, cu atenţie cu tot, din mareea durerii.

Zbaterea în propriul cârlig, într-un timp comprimat, trebuie să fie cea mai scurtă probă de anduranţă. Mă gândesc doar la clipa aceasta şi poate la următoarea. Pentru că nici nu s-ar putea mai mult. Mă concentrez asupra unui singur adevăr, „când nu mai poţi, trebuie să mai poţi un picˮ, pe care încerc, buimacă, să-l traduc în franceză. Am nevoie de un timp intermediar, am nevoie să improvizez un ceas de linişte, o noapte moale în care să mă coc ca un fruct şi să cad în iarbă fără sunet.

De s-ar opri odată rotirea farului… Întunericul poate ar înghiţi durerea care-mi muşcă genunchiul, dar încă sunt în bârlogul acesta, în care lumina este mai crudă ca niciodată, mistuie totul. Aşa că plâng încetişor în pernă, „mai pot un picˮ, oare cum se spune în franceză… Infirmiera ar găsi plictisitoare obsesia mea, lumina nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea.

Un trup ar trebui să spună o poveste. Acum, cu neputinţă de spus. Nicio fisură. Pe-acolo ar putea izbucni durerea şi doliul după tot ce a fost înainte.

Viaţa le va mătura pe toate, spune cineva, şi-n clipa aceea mi-a fost limpede că toate se vor repeta.

(Pourquoi pleurer?)

O bătrână plânge cu vorbe sub cerul vânăt de ploaie. Atât de sticloasă îi este durerea, degete reci alunecă aproape de tâmple, sângele se albeşte-n artere.

Pentru cine plâng? Numele lui nu-l rostesc niciodată, pentru că sângele n-ar mai putea să încapă în mine. Ţipătul mut ar trezi toate clopotele, această frică s-ar rostogoli în lume şi n-aş avea forţa să o potolesc cu blândeţe. Prăbuşirea ar urma la nesfârşit, apoi golul, căderea, mâinile agăţate de cer. Rănile mele sunt vii, sufletul, o hârtie scăpată într-o baltă murdară. La răstimpuri, o pasăre neagră adună toate acestea în mine.

O floare presată demult.

Îl îmbrăcam frumos, un parfum ca de soc răzbătea din ghiozdanul abia închis, poate şi un miros de mare, pentru că o priviserăm mereu împreună, din locul acela de joacă pustiu. Rarele dăţi când puteam să cred că ating paradisul şi acesta mă învăluia în mătasea subţire a tuturor apelor. Atunci îmi spuneam că asta va rămâne mereu respiraţia mea, liniştea zilelor până la capătul vieţii.

Dintr-o dată se face răcoare şi este cu neputinţă să mai privesc atât de departe. Îl îmbrac frumos în fiecare dimineaţă, pentru o clipă el mângâie inconştient floarea sălbatică şi mă priveşte ca de pe un alt tărâm. Şi eu, chiar în clipa aceea, ating nu mătasea, ci trupul adânc al apei ori iarba înaltă a unei grădini în care el nu a intrat de multă vreme. Netulburate, înţepenite arcuri ale memoriei pulsează atât de aproape.

Se face seară. Îmblânzeşte-mă, Doamne…