ION POPESCU – SIRETEANU. TĂCEREA DE PE URMĂ A CĂRTURARULUI
Și chiar dacă știm că viața ne e măsurată, nu avem destulă înțelepciune s-o împărțim frățește cu ceilalți, nici chiar cu noi înșine. Nu le suntem nici altora, nici nouă prietenii după care tânjim, de care avem atâta nevoie. Așa se face că ajungem la capătul timpului care ni s-a dat la fel de speriați și de singuri cum am venit pe lume. Speriați că urma trecerii noastre va fi repede acoperită de urme străine. Singuri, pentru că apropierea, bunătatea, compasiunea se învață, într-adevăr, foarte greu.
Nu este și cazul profesorului universitar doctor și scriitorului Ion Popescu-Sireteanu, de care ne-am despărțit acum nici două luni, în ziua de 29 iulie. Ar fi împlinit, pe 13 septembrie, 87 de ani. Activitatea prodigioasă a domniei-sale este binecunoscută. Instituțiile și oamenii de cultură din Argeș l-au omagiat și îi vor păstra amintirea pe raftul întâi al bibliotecii pe care toți o purtăm undeva, în adâncul inimii. Este biblioteca lecturilor formatoare, a autorilor și a mentorilor cărora le datorăm inclusiv felul în care ne îndrăgostim de anumite cuvinte, sintagme, personaje, locuri reale sau imaginare.
Biblioteca Județeană Argeș vă invită, în acest context, să vizitați, până la sfârșitul lunii septembrie, expoziția care adună lucrările de căpătâi ale profesorului Ion Popescu-Sireteanu. Revin și spun că biografia, ca și bogata listă cu scrierile și volumele sale premiate – lingvistică, istorie literară, poezie, fabule pentru copii, povești și povestiri, eseuri – sunt accesibile imediat oricui își dorește să-l cunoască pe distinsul profesor, prin prisma creației sale. Eu vreau, însă, ca astăzi să mi-l aduc aproape pe domnul Ion Popescu-Sireteanu, evocându-l din perspectiva omului trăitor printre oameni.
Voi spune, așadar, că era blând ca o căprioară. Sau ca o pasăre care simte că i-ai făcut loc la fereastra ta. Vorbea încet, aproape în șoaptă, vorbea încet și rar. Nu aveai nici cum să nu înțelegi, nici cum să uiți ce spunea. Era de prisos să-ți iei notițe. Lecția, oricare ar fi fost ea, o învățai mergând pe jos, agale, de la Biserica ”Sfântul Gheorghe” și până la Biserica ”Sfântul Anton”, fără să-ți forțezi răbdarea. Acesta este, în opinia mea, marele test pe care trebuie să-l treacă profesorul născut, nu făcut. Cărțile sale sunt mici evanghelii despre temele abordate, adică absolut sigure ca informație și ca interpretare a informației. Nu l-am auzit niciodată pomenind de rău pe cineva. Dimpotrivă, dacă se nimerea prin preajmă vreun supărat pe viață, domnul profesor îl mustra atât de frumos, că se liniștea până și ultima umbră din mintea răzvrătitului. Lansările de carte și evenimentele în centrul cărora era împrumutau ceva din solemnitatea unei predici. Știai, simțeai că vei primi învățătura pentru care te afli acolo.
A avut-o alături, până la sfârșit, pe doamna Silvia, soția care l-a înconjurat cu evlavie, conștientă că trăiește lângă o personalitate, lângă un erudit. Singurătatea celui care rămâne este adesea mult prea dureroasă. E nevoie de mult curaj și de credință – în Dumnezeu, în prezent, dar și în viitor – ca să te ridici deasupra ei. Fie-i veșnicia limpede cărturarului nostru, iar familiei – soției și fiicelor – le fie doliul candelă și icoană deopotrivă!
DENISA POPESCU
