„ÎNȚELEPCIUNEA PRIN CULTURĂ”

După cum știe mai toată lumea, însuși înțelesul etimologic al cuvântului filosofie conține termenul înțelepciune. Filosofia înseamnă iubire (philia) de înțelepciune (sophia). Deși rezervată zeilor, considerau anticii, oamenii pot și trebuie să-și dorească dobândirea înțelepciunii, devenind în felul acesta filosofi, iubitori de înțelepciune. Desfășurată în orizontul de neatins al înțelepciunii, viața capătă atribute ale acesteia, devenind plină de bucurie, de ordine și sens. Dobândesc cumva căutătorii de înțelepciune o cunoaștere aparte, știu ei altceva, poate de natură ezoterică, decât semenii lor care nu-și dedică viața aspirației spre înțelepciune? Carte de înțelepciune (Ed. Humanitas, București, 2019), o creație editorială alcătuită pe baza unei selecții tematice a unor fragmente din Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, cu scopul de a pune la dispoziție chiar și necunoscătorilor o imagine de ansamblu asupra personalității și operei sale, oferă, în opinia mea, un răspuns negativ.

În Jurnalul filosofic din tinerețe, Noica își propunea să înființeze o școală unde să nu se predea nimic. Ideea aceasta este în acord cu o scurtă definiție a înțelepciunii din Carte de înțelepciune: „Înțelepciunea nu e ceva care se învață; e ceva care se trezește. De aceea o școală de înțelepciune e posibilă.” Și ce anume se poate trezi într-un om, într-un tânăr mai ales (prima parte se intitulează Îndrumător pentru tineri)? Fragmentul anterior se continuă imediat cu următorul: „Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită (s.a.). E o punere în formă. Forma fiecăruia.” Acest pasaj este, cred, unul cheie pentru a înțelege atât sensul filosofării, cât și modelul paideic noician. Pe tinerii care-l căutau pentru a le oferi îndrumare îi ajuta mai întâi să-și găsească problema (așa mărturisește, de pildă, Vasile Dem. Zamfirescu în Jurnal despre Constantin Noica), adică acea „neliniște anumită”, deci nu oricare. Era aici un îndemn la autocunoaștere, dar nu ca scop în sine, nu pentru a-i închide în vagul interiorității, ci pentru a putea turna în forme personale, împărtășibile și altora, ceea ce au descoperit înăuntrul lor. Nu era vorba nici de o terapeutică de factură psihologică prin care individul rămâne, totuși, prizonierul eului, al „suflețelului”, ci de conectarea individului cu toate particularitățile (determinațiile) sale, cu nivelul general al spiritului. Această cuplare nu se face însă exterior, mecanic, ci în mod autentic, organic, fiecare descoperindu-și în sine ideea proprie. Se realizează astfel ceea ce Noica numește, în tratatul său de ontologie, Universalul concret, deci nu un general abstras din lumea experienței, ci unul întrupat într-un individual. Deși i se poate reproșa, și i s-a reproșat chiar de către principalii săi discipoli, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, că prin plasarea sub tutela unei idei, unui general, individul cu suferințele, bucuriile, plăcerile sale este distrus, Noica susține consecvent că el îi face dreptate, în sensul că-l instituie și-l legitimează pe individ, dar pe cel ontologic, opus celui statistic de care se ocupă politicienii, sociologii, psihologii, formatorii de opinie etc. Devenirea celui dintâi, a individului ontologic, este întru ființă, pe când a celuilalt, cel statistic, doar întru devenire. Prima este plină de sens, pentru că este creatoare, a doua goală, simplă perpetuare în timp. Dar ce înseamnă această faimoasă „ființă” de care vorbesc atât de mult filosofii?

„Nu fiecare lucru are o Idee, spunea un alt fragment, ci fiecare este (s.a.) o Idee. Aceasta schimbă totul. Ești (s.a.) idee; una aproximată, căutată, niciodată găsită, dar Idee.” Într-o discuție, profesorul Mircea Flonta, autor al unor studii importante consacrate filosofiei lui Noica, dar și a lui Blaga, îmi spunea că ființa – iar citatul de mai sus îl confirmă – conceptul nedefinit de Noica, echivalează chiar cu Ideea, în sens platonician. Este vorba de un ideal, dar nu plasat în afara lumii, ci înțeles hegelian, adică drept un Universal concret, deci neexistând decât întrupat într-un individ concret. Devenirea întru ființă (acesta este titlul tratatului de ontologie al lui Noica) ar fi tocmai încercarea acestuia din urmă de a realiza idealul, Ideea, adică posibilitățile sale cele mai proprii. De aici rolul central al prepoziției întru în filosofia sa. „În întru, mărturisește un alt fragment din Carte de înțelepciune, am concentrat divinul, românescul, speculația, experiența mea de viață și nebunia mea.” Adică tot ce-i este mai propriu omului Noica, nefiind în același timp proprietatea sa. Deschiderea lui spre Universal (divinul, românescul, speculația) poartă amprenta personalității sale unice (experiența de viață, nebunia, una sănătoasă, cum scrie undeva) care devine astfel o închidere ce nu rămâne închisă narcisiac în sine, ci se deschide spre Universalul pe care i-a fost dat să-l realizeze trăind aici, în spațiul românesc. Este vorba așadar de devenirea întru altceva-ul tău, deci nu unul străin, în ceea ce el numește, preluând o idee de la Sfântul Augustin, Sinele mai adânc în noi decât noi înșine. Devenirea întru ființă înseamnă așadar înscrierea individului într-o totalitate care-l cuprinde, constituindu-l de fapt. Prin contrast, devenirea întru devenire are loc la nivel individual și al speciei și, contrar opiniei comune, individul își pierde concretețea, devenind, atât în totalitarisme, cât și în democrații, un număr statistic.

Ce fel de cunoaștere pune în joc, ca să revenim, filosofia lui Noica? Nu cred că de o cunoaștere este vorba sau în niciun caz de ceva în sensul științific consacrat, ci de o transformare interioară, de o „lărgire a eului către sine” în vederea unui contact autentic, real cu lumea spiritului, condensată în marile creații culturale. Forma ultimă a cultivării de sine care ne este dată nouă, occidentalilor, este, consideră filosoful, „înțelepciunea prin (s.a.) cultură”, diferită atât de cea a sfințeniei creștine, cât și de ofertele filosofiilor Indiei.

Într-o altă discuție, de această dată devenită publică (vezi Mircea Flonta, Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe, reflecții. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir, Ed. Cartex, București, 2024), profesorul Flonta distingea între două moduri de a înțelege și de a practica filosofia: ca exercițiu al gândirii și drept cunoaștere cu pretenții de valabilitate obiectivă. „Mai vulnerabili, spune el, sunt aceia care au înțeles filosofia drept cunoaștere, în timp ce aceia care au practicat filosofia ca exercițiu al gândirii au lăsat ceva peren.” Un motiv este dat de failibilitatea și relativitatea cunoașterii, în special a celei științifice, pe când gândirea urmărește înțelegerea de dragul ei însăși, fără un scop exterior, precum creșterea puterii, cum se întâmplă în cazul cunoașterii.

Lui Noica, a cărui filosofie este în mod cert, cum sper să fi arătat și aici, de tipul gândire, i s-a reproșat că nu are o etică și nici o viziune politică, eventual de contestare a regimului comunist, în care a trăit după 1945, până cu doi ani înainte de prăbușirea acestuia. Eu cred că transformarea interioară pe care o poate produce contactul cu gândirea sa (seducției exercitată de lectura câtorva cărți ale sale îi datorez pasiunea mea pentru filosofie) generează de la sine o schimbare a reperelor etice sau o înțelegere mai profundă a celor deja date, precum și o atitudine critică, nu neapărat de dizidență, față de orice ideologie, totalitară sau democratică. La puțini gânditori este atât de clară distincția filosofiei față de ideologie sau față de moralismele seci.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut, între care și domnul Mircea Flonta, i-au remarcat noblețea sufletească, atât de bine reflectată și de filosofia sa. Noica pare a nu fi trăit aproape deloc pentru sine, iar înțelesul conferit de el ființei, acel a fi întru, care te înalță deasupra individualității tale mărunte, este tot ce poate fi mai opus lui a avea. Renunțarea la a-l mai conjuga pe acesta sub forma diverselor proprietăți – în cazul său atât de evidentă – este un argument că înțelepciunea dobândită prin cultură se întâlnește cu celelalte tipuri de înțelepciune pe care omul le-a conceput și practicat de-a lungul mileniilor, atingând uneori, în ciuda atâtor atrocități și distrugeri comise de el, măreția. O definiție a acesteia, inspirată de spiritul filosofiei noiciene, atât de bine conturat în Carte de înțelepciune, ar putea fi: revelarea și realizarea în propria persoană și operă a strălucirii verbului a fi.

LEONID DRAGOMIR