ÎMI ESTE TEAMĂ DE ”OMUL NOU”- INTERVIU CU PICTORIȚA ȘI GRAFICIANA ADINA ROMANESCU, MEMBRĂ A UNIUNII ARTIȘTILOR PLASTICI DIN ROMÂNIA –

Cum ai intrat în 2021, dragă Adina? Cu ce stare de spirit? Ce ai înțeles din lecțiile lui 2020 și cum apreciezi că i-ai trecut testele – atât uman, cât și profesional?

Trecerea dintre ani m-a prins într-un moment de restabilire a unor valori interioare, cu calm, cu tihnă. Am încercat să uit faliile fracturate ale vieții noastre din ultimul timp. Am înțeles că și singurătatea are importanța ei, te ajută să îți reevaluezi prioritățile, proiectele, îți permite să te odihnești.

Numește-mi trei dorințe pe care ai vrea să le vezi împlinite cât mai curând? Pentru că s-a dovedit că timpul nu mai are răbdare cu noi, că imprevizibilul este nota de vârf a noii ere și că, oricât de frumoasă, de plină, de sigură, de stabilă ar fi ziua de azi, ziua de mâine s-ar putea să nu mai existe.

Sănătatea cred că ar trebui să fie prioritatea noastră, a tuturor și o pun, categoric, pe primul loc. Cum spunea Maria Callas într-un interviu, dacă energia este joasă și corpul ne joacă feste, nu putem crea, nu putem munci, nu putem oferi. Apoi, mi-aș dori un spațiu mai mare pentru a lucra. Visez, ca și Jacques Brel, un idol al meu, la un atelier „avec presque pas de murs”… Nu în ultimul rând, îmi doresc să îmi păstrez entuziasmul, bucuria, emoția și nerăbdarea de a simți mirosul culorilor de ulei; îmi doresc să am mereu mâinile pătate de pigmenți, iar mintea invadată de obsesia pânzei atacate de cuțitul de paletă și mângâiate de firele blânde ale pensulei.

Cât de deschisă ești în direcția schimbării, a noului și cât de pregătită ești să riști și, eventual, să pierzi?

Nu vreau să intru pe direcția noului decât în măsura în care acest concept rezonează cu interiorul meu. Merg pe un drum atemporal. Îl iau ca reper pe Corneliu Baba, unul dintre păzitorii ultimului cap de pod al picturii. Eu nu înțeleg ce înseamnă schimbare, în sensul de nou trend al turmei. Eu îmi doresc cel mai mult să rămân fidelă sufletului meu. Posibil să îngroș rândurile „perdanților”, în această societate în care un adolescent nu înțelege, la nivel elementar, că ar trebui să își întrerupă jocul pe telefon sau admirarea perciunilor în geamul tramvaiului, pentru a ceda locul unui vârstnic. Nu putem vorbi de artă plastică până nu ne însușim compasiunea și arta de a ne comporta cu cei din jur. Iar aici mă refer direct la cei foarte tineri și la responsabilii educației lor de bază, de acasă.

Spune-mi povestea proiectului tău de suflet, din această perioadă. Cât ai lucrat, cum ai lucrat, cât de mulțumită ești de ceea ce a ieșit din mâinile și din sufletul tău?

Dacă ar fi să fac rabat de la sfatul lui Arsenie Boca – „nu spune nimănui planurile tale secrete, până nu le vezi realizate”, aș spune că lucrez la o serie de schițe, nuduri și portrete; m-ar tenta să încerc versiuni de compoziții pe teme mitologice, în care să îmbin forma umană cu efectele coloristice care mă caracterizează. Îmi place mult să las răgaz ideii să se contureze încet, în ritmul ei, să prindă rădăcini pe îndelete.

Crezi că vernisajele, expozițiile, în general evenimentele artistice, așa cum a fost să fie să le trăim până nu de mult, vor reintra pe făgașul noilor noastre vieți sau că vom trăi altceva, care să ne solicite mult și imaginația, și răbdarea, și puterea de a îndura?

În facultate, am citit pe nerăsuflate Minunata lume nouă a lui Huxley, acum veche deja de aproape un secol. Cu toata ființa în alertă, mă încurajam totuși, în ideea că este doar un roman SF. Am văzut mai apoi filmul Equilibrium.  Pastilele obligatorii pentru inhibarea sensibilității și a empatiei, pândirea lacrimii ca pe o crimă, arderea cărților de poezie, ascultarea pe ascuns a unui vinil cu Beethoven, mila ca sentiment reprobabil, actul suspect de salvare a unui cățeluş de la ucidere, ascunderea emoțiilor în fața propriilor copii, deja robotizați. Nu cumva SF-ul s-a transformat în ceea ce trăim noi acum? Îmi doresc să nu alunec pe panta scepticismului, însă îmi mărturisesc temerea că, în plină eră de manipulare genetică şi morală, ne vom trezi singuri într-o lume mutilată sufletește, agresivă, vulgară, fără repere, fără religie, lipsită de milă și fără nevoia de frumos. Îmi este teamă de „omul nou”. Sper ca vernisajele să ne reunească, iar emoția revederii cu prietenii şi cu publicul să ne redea sentimentul veritabil că suntem artiști și oameni.

Cât de împovărătoare ți s-a părut, ți se pare școala online? Mai cu seamă ție, care predai o disciplină vocațională și care ești un spirit rebel?

Cu copiii mă comport la modul cel mai firesc, pendulez între diplomație si umor. Deși am un deosebit respect pentru cadrele didactice cu o ținută impunătoare, personal prefer abordarea umană, uneori imperfectă, dar sinceră, în raportul cu elevii mei. Școala online nu mi se pare împovărătoare, atâta vreme cât pot să le transmit celor ce mă ascultă ceea ce știu, ideile în care cred; încurajez dialogul deschis, de tip seminar, fără spaima notei. Singurul dezavantaj al învățării de la distanță este dorul de copii. Disciplinele vocaționale, adică arta plastică, precum și muzica, ar trebui să fie considerate materii de bază într-o societate așa cum o văd eu. Ca profesor, educi copilul să vadă, să simtă, să deosebească un kitsch de o operă de artă, îi cultivi sensibilitatea. Nu putem pretinde ca, de pe băncile școlii, toți tinerii să devină pictori, sau sculptori, sau muzicieni, dar preocuparea esențială este să le deschizi sufletul. Să ne gândim… Publicul într-o sală de spectacol… Traviata, Tosca, Butterfly, Rigoletto… De câte ori nu s-a întâmplat să explodeze mii de inimi la unison, într-o fracțiune de secundă, într-un uragan de aplauze și strigăte de emoție?! (Încă găsim pe Youtube astfel de comori de arhivă.) Erau oare nebuni acei oameni? Sau să fie oare artistul acela ce deține cheia dumnezeiască și sublimă care animă fibrele cele mai sensibile ale ființei? Și, serios, cine ne impresionează mai mult? Pavarotti, Tonitza, sau, poate, un contabil ? Sau un broker?

Un gând bun acum pentru publicul tău, Adina, pentru elevii tăi, pentru colegi, pentru toți cei care așteaptă și din partea Artei o soluție de salvare din mâzga sufletească în care ne afundăm.

Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii… Mi-a venit așa, pe moment. Bineînțeles că, în vortexul ritmului nostru actual, râdem de asemenea neghiobii, dar cred că este vital să ținem cu dinții de acel ceva frumos și curat din raporturile umane, care ne dă dreptul la o existență demnă. Arta este oriunde, dacă ai ochi să o descoperi. Să ne bucurăm de soare, de aer, și să nu uităm că, sub mască, există zâmbetul!

DENISA POPESCU