HEIDEGGER DINCOLO DE EL ÎNSUȘI

În Heidegger și pariul Nimicului. Întrebarea fundamentală a metafizicii în prelegerea „Ce este metafizica?” (Ed. Eikon, București, 2023), Mihail Turcan, proaspăt absolvent al Facultății de Filosofie din Cluj-Napoca, realizează una dintre cele mai aplicate analize, însoțite de o hermeneutică subtilă și profundă, a prelegerii inaugurale ținute de Martin Heidegger, la Universitatea din Freiburg în iulie 1929, pe care le-am citit. Dacă mai ținem cont și de vârsta autorului, născut în anul 2001, nu putem rămâne decât plăcut surprinși de acuratețea expresiei principalelor concepte heideggeriene, dar și de felul cum tânărul autor reușește să se desprindă de jargonul heideggerian pentru a realiza o înțelegere personală și, în final, o critică fermă a perspectivei filosofului german, în care Nimicul joacă un rol fundamental.

Nu ar fi deloc simplu și nici nu cred că ar avea rost să rezum expozeul principalelor concepte heideggeriene – ființă, ființare și Nimic – precum și al legăturilor dintre ele, realizate cu o deplină claritate, rod al asimilării reale, în prima parte a cărții. Voi reaminti doar că Heidegger se întreba asupra originii pretențiilor metafizicii dintotdeauna de a ne oferi o reprezentare a totalității lumii (ființării, în termenii săi). O astfel de realizare n-ar fi posibilă nici logic, nici psihologic, în condițiile în care noi, oamenii, suntem ființe finite, cu un orizont de percepție și cunoaștere care, oricât s-ar extinde, tot limitat rămâne. Există, însă, susține Heidegger, o altă cale de acces la totalitate, la întreg, pe care ne-o oferă anumite dispoziții afective, între care cea mai importantă este angoasa, nu teama de ceva de terminat, ci o teamă fără obiect, care ne cuprinde uneori, ce-i drept destul de rar, nefiind de obicei însoțită de agitație, ci dimpotrivă, de un anumit calm. De altfel, nici nu e nevoie să o trăim prea des și poate nici să fim conștienți de ea, căci oricum ea acționează cumva în străfundurile noastre. În această teamă obscură și difuză de nimic determinat, cel care se arată este chiar Nimicul. Acesta ar fi conceptul central al prelegerii, iar Heidegger se întreabă explicit: despre ce este vorba în cazul Nimicului? Ce înseamnă Nimicul revelat în angoasă? Evitând o definiție, de altfel imposibilă, a Nimicului, căci a spune că Nimicul este reprezintă o contradicție, Heidegger mută atenția asupra efectelor sale, cel mai important fiind faptul că, atunci când se revelează în angoasă, el provoacă un fel de ruptură între noi și întregul ființării, „care ne scapă alunecând”, toate lucrurile îndepărtându-se și întorcându-și parcă fața spre noi. Această acțiune a Nimicului, numită Nimicnicire, prin care ființarea (lumea) este scoasă de pe făgașul ei firesc, apărându-ne ca stranie, provoacă mirarea în legătură cu faptul că este. Așa ia naștere filosofia, înțeleasă de Heidegger ca punere în mișcare a metafizicii, prin metafizică înțelegându-se nu o disciplină filosofică, ci atitudinea omului de a se situa în întregul ființării, ca și diversele științe apărute prin interogația asupra unei ființări sau alta, inclusiv omul.

Originalitatea demersului lui Mihail Turcan se vădește deplin în partea a doua, de hermeneutică strâns legată de fenomenologie. Altfel spus, el urmează îndemnul fenomenologic de a privi spre lucrul însuși, în cazul acesta angoasa, și se înscrie în cercul hermeneutic constituit astfel: „cititorul se înțelege mai bine înțelegând textul și înțelege mai bine textul înțelegându-se pe sine”. Așadar, confruntându-și experiența proprie a angoasei cu textul heideggerian, Mihail Turcan realizează o analiză ontologică a angoasei. Ce este o angoasă? Este ea doar o stare psihologică sau dezvăluie ceva, o idee despre realitate? – se întreabă el. Răspunsul, similar cu al lui Heidegger, este că prin intermediul angoasei putem vedea realitatea așa cum este, adică, spune Turcan, „într-un mod universal, esențial și intim”. Grila hermeneutică prin care se realizează analiza ontologică a angoasei, văzută deci ca aparținând realității, nefiind doar o stare subiectivă, este oferită de conceptul de sens, cu cele trei semnificații principale ale sale: înțeles, orientare și valoare. Angoasa scoate la iveală absența tuturor acestora, deci a sensului întregii ființări (universalitatea), care privește ființa acesteia (esența), nu caracteristici accidentale, dezvăluind lipsa unui sens absolut (intim) al ființei (al lui a fi). Sensul acesteia nu poate fi deci găsit în sine, la nivelul ei, al ființei, ci trimite spre un sens din afara sa, spre o Supraființă care s-a numit tradițional Dumnezeu. Numai că angoasa face imposibilă orice fel de trimitere. Rămâne doar absența sensului ființei, adică Nimicul care constituie ființa (esența) oricărei ființări.

Conținutul ontologic al angoasei se dovedește a fi deci Nimicul constitutiv oricărei ființări, a cărei deființare negativă, obținută prin analiză hermeneutică de autor, este următoarea: „Nimicul este absența sensului ființei în genere”. A trăi angoasa înseamnă deci a te confrunta cu absența sensului ființei, cu Nimicul. Exegeza lui Mihail Turcan merge mai departe, clarificând cu ajutorul acestei definiții mai multe pasaje obscure ale prelegerii lui Heidegger, referitoare la urâtul neliniștitor care ne cuprinde în angoasă, la stranietatea ființărilor luate separat și a ființării în totalitate și mai ales oferind un răspuns la întrebarea: de ce întâlnirea cu ființa are loc într-o stare existențială negativă, neplăcută? Pentru că, spune el, „ființa ni se înfățișează în momentul acestei întâlniri în nonsensul ei”. Și totuși, în ciuda acestui fapt, a certei lipse de sens, ființarea este, ba tocmai pe acest fundal ea ne apare cu mai multă claritate, mai deplin, mai strălucitoare. Cum este posibil acest lucru? Avem de-a face, susține autorul, cu două tipuri de Nimic: Nimicul subiectiv, adică absența sensului ființei, pus în joc de fenomenologia heideggeriană, și un Nimic obiectiv, pe care ea îl ascunde sau nu îl dezvăluie și care ar trebui nu doar să nimicnicească, adică să golească de sens ființa, ci să nimicească ființarea, să o distrugă. Numai că nu poate. Uimirea provocată de această neputință, de faptul că, în ciuda acestui pericol, ființarea continuă să fie, generează întrebarea fundamentală a metafizicii, pusă de Heidegger la sfârșitul prelegerii, diferită, cu toate că pare asemănătoare, de cea pusă cândva de Leibniz: „De ce este, de fapt, ființare și nu mai curând nimic?”. Acest Nimic din întrebare, comentează Mihail Turcan, nu este primul Nimic, cel subiectiv, care însoțea ființarea, fiindu-i esența, ci cel obiectiv, față de care ființarea este Altul absolut. Diferența dintre un Nimic legat ontologic de ființare și altul opus radical ei îl determină pe tânărul gânditor român să-i reproșeze filosofului german faptul că nu a sesizat acest al doilea înțeles al Nimicului.

Primul Nimic, cel revelat în angoasă, echivalează ființa cu neființa, pe a fi cu a nu fi, într-un mod diferit decât la Hegel. Totuși, în ciuda acestui absurd al ființei, ființarea nu dispare, ci continuă să fie. Dintr-o asemenea nepotrivire se naște „natural” întrebarea fundamentală a metafizicii, reformulată astfel: de ce există, împotriva absurdului, ființarea (lumea) și nu dispare totul înglobat de Nimic? Este evident că acest ultim Nimic este cel obiectiv. Sau în termenii autorului român: primul Nimic (cel subiectiv, absurdul) ne constrânge să întrebăm: cum se face că celui de-al doilea Nimic îi ia locul ființarea? Filosofia ca desfășurare a metafizicii, susține Heidegger, deci a întrebării fundamentale, este posibilă prin menținerea omului, devenit astfel Dasein, în primul Nimic, adică în angoasă. Ghidați de aceasta, gândirea (filosofia) înaintează, susține cam enigmatic autorul, pe baza unor sensuri relative ale ființei spre „Nimicul de dincolo de orizont”. Heidegger pare a se situa și a ne conduce în plin nihilism. Deci, se întreabă Mihail Turcan într-un corolar: „Este prelegerea lui Heidegger un text nihilist?” Aici conceptele principale ale lui Heidegger devin un fel de personaje. Astfel, angoasa încearcă prin mijloace proprii să ne convingă de lipsa de sens a ființei, a fi apărând sub apăsarea ei ca a nu fi, doar că Nimicul astfel revelat există numai în conștiința noastră, deci nu poate distruge ființarea, ci doar atacă pieziș, producând absența sensului. Nu nimicește, ci nimicnicește, fiindcă nu poate trece proba obiectivității, nu poate ființa, deși această ar trebui să fie consecința logică a nimicnicirii. Pare că se dă o luptă pentru supremație între aceste concepte care scapă controlului omului. Nihilismul ar ține chiar de logica ființei, iar consecința pozitivă, revelarea ființării ca înființare pentru Dasein-ul uman este doar un efect colateral al faptului că Nimicul subiectiv al angoasei nu poate deveni obiectiv, nu poate desființa ființarea. Concluzia amintește de vorbele lui Mefistofel din Faust al lui Goethe, când se prezintă astfel: „O parte sunt dintre acea putere/ Ce numai răul îl voiește/ Însă mereu creează numai binele”.

Urmând consecvent metoda lui Heidegger, Mihail Turcan a privit el însuși spre angoasă pentru a vedea atât realitatea pe care aceasta o dezvăluie, cât și ceea ce rămâne ascuns în analiza fenomenologică a filosofului german. Rezultatul este o răscruce unde, similar pariului pascalian, avem de ales între a paria pe Nimicul din angoasă și a întâlni în paradigma nihilistă absurdul ființei și al ființării și a nu paria pe el, dimpotrivă, ceea ce conduce la a vedea în Nimic răul care încearcă să ne distrugă sufletul, dacă nu poate să o facă obiectiv, cu ființarea în întregul ei.

În termeni teologici – este relevant că, după absolvirea Facultății de Filosofie, Mihail Turcan urmează un master în Teologie – avem de ales între diavol și Dumnezeu. O indicație cu privire la alegerea sa, pe care, cum spuneam, trebuie să o facem la rândul nostru, ne-o oferă chiar el, când discută despre faptul că ființa nu-și poate avea sensul în ea însăși, trimițând spre un sens absolut, complet din punct de vedere ontologic, deci „infinit în Ființa sa”. Cu alte cuvinte, spre o Supraființă sau Dumnezeul teologiei apofatice ortodoxe pentru care cea mai adecvată cale de apropiere este negația, nu afirmațiile.

Dincolo de anumite afirmații cam teribiliste, care au totuși farmec la vârsta aceasta, privind noutatea metodei și a descoperirilor sale sau a echivalării capitolelor lucrării cu cele trei părți ale Criticii rațiunii pure a lui Kant, un lucru este evident: Mihail Turcan este un gânditor autentic. Nu am întâlnit în cartea sa fraze fără acoperire, pașii demonstrațiilor sunt parcurși unul către altul, iar concizia sporește efectul persuasiv al argumentării. Cu siguranță, în lucrări viitoare, în care sunt convins că se va mai ocupa de Heidegger, el va lua în considerare faptul că după așa-numita „întorsătură” (Kehre) sau poate mai devreme, filosoful pare să fi ieșit de sub fascinația Nimicului. Dar însăși prelegerea Ce este metafizica?, atât de densă, de profundă, de plină de forță, spune ceva cu privire la condițiile nu tocmai luminoase care întemeiază și susțin setea noastră de cunoaștere. Ele trebuie cu siguranță purificate, dar pentru aceasta trebuie mai întâi cunoscute. Adică exact ceea ce a făcut tânărul gânditor, înțelegându-l poate mai bine pe Heidegger, mai bine decât s-a înțeles el pe sine, cum spune dictonul referitor la scopul hermeneuticii filosofice.

LEONID DRAGOMIR