GABRIELA BĂDESCU ”PRIETENE, FII LINIȘTE!”

Despre păsări

Pisica de la parter tocmai a înghițit privirea ce o aruncasem pe fereastră.

Verdele de mătase al ierbii sare în hohote năstrușnice pe frunzele netrezite.

Alunecă în infuzii proaspete pe sub pielea pământului deșteptat de cântecul claviric

al presurii-de-omăt ce-mi locuiește temporar inima.

Nu, nu trebuie să ucizi bestia, trebuie doar s-o înblânzești!

Nu, nu trebuie să arunci piatra, trebuie doar s-o ascunzi pentru vremuri mai bune!

Pisica tot clipește cu galbene priviri

adormite de ritmul timpului scurs

bob cu bob din clepsidra cu nisip turcoaz…

***

Creștetul capului meu este

întâiul născut al trupului meu.

De aceea își cere mereu drepturile

și mă pedepsește când îl trădez

sau când îl ignor.

Oscilez mereu între alb și violet

și plătesc tributul pentru preferință.

Așa sunt eu,

ori acromatică, ori multicoloră

în reflectarea-mi pe ecranul vieții.

Oare ce au pătimit cei ce se nasc

cu picioarele înainte? am zis…

Ei nu pătimesc nimic, a zis îngerul,

doar s-au agățat până în ultima clipă

de catapeteasma cerului.

Clasicul joc

Bătrânul anticar din strada Pacienții

vinde visuri la kilogram.

Suntem prieteni vechi,

de aceea doar cu mine face troc.

Când și când trec pe la el,

cobor în subsolul căptușit cu tafta

și negociez la buza samovarului:

îi ofer ciobita scrumieră Satsuma

în care au odihnit tristețile mele autumnale,

ori cutia de santal în care am închis

surprizele neplăcute din diminețile

în care nu mai aveam cafea…

sau cana în care mi-am plâns

nefericite, lamentabile eșecuri…

Altădată, perlele mele de vis, ce și-au pierdut strălucirea, au aterizat încântate

pe manechinul de abanos

din colțul atelierului

care le-a îmbrățișat zâmbind prostește…

Când beau ceaiul negru, cu gust intens

de tanin fermentat și bergamotă,

stau, invariabil, la o masă de tarot

pe care o are de când îl știu.

(A avut mereu clienți interesați,

dar i-a îmbrobodit cu tact!)

De aceea suspectez

că mă impregnez de un talisman prețios.

Anticarul primește vechiturile mele și se preface galant că sunt chilipiruri…

E un joc tacit al prieteniei noastre antichizate

în care schimbăm amabilități la fiecare crănțănit de biscuit sărat ronțăit

în trosnituri fine…

S-a făcut târziu și întunericul estompează

culorile și sentimentele,

le împachetează în cutii ce vibrează ritmic:

lup-dup, lup-dup…

Contrabasul deplânge surd ultima lacrimă

ce a ars în coada ochiului plecat furiș:

Prietene, fii liniște!

Oglinzi

Muiată-n recea rouă-a dimineții

O geană de-alabastru se deschide

C-un  bulgăr viu în risipirea ceții

Și-un röntgen curcubeic ce-l cuprinde:

Senine, unduite  aripi de corolă rozalie,

Petale bleu de-acvatic, difuzat mister,

Superbe ștrafe împletite de lumină colilie

Liane croșetate din nori în zbor stingher.

Mireasmă-n câmp de ierburi dulci-amare,

Discrete-nalte ode-n greieri și cosași,

Cărări rectangulare ce trec nepăsătoare

Și duc străine  vieți  spre alte zări și pași…

Tandem

O broșă în filigran în cutia ei de opal

e inima mea atunci când ți-o dăruiesc.

Păstreaz-o  cu sfințenie și pune-o cu grijă

alături de orologiul tău cu mecanism elvețian

ce tresare când, cum și cât trebuie,

ca să învețe și ea, inima mea, cadența.

Ea e mai nătângă, mai bearcă, mai molâie,

dar tu ești singurul care o poate trezi,

o poate mâna să pască sângeriii maci

ai  câmpului, adăpându-se,

ca într-un paradox, cu somnoroasă…

Așa, sătulă de păscut, va prinde drag

de liniște, va respira în tandem,

va șuiera cântece de dor

ca pe cântece de leagăn.

Bilet pe genunchi…

 A.S.  Am vrut să-ți scriu o scrisoare, dar

e mai practic un bilet.

(Mai știi? …dar știi…tu știi…)

Dragul meu,

Mai alaltăieri sufletul meu a făcut contorsionism pe dușumeaua

aspră și rece a realității.

A executat salturi mortale

evitând prăpastia de indiferență

și a alunecat vertiginos

pe coarda elastică

a dezamăgirilor cotidiene…

Ieri, inima-mi pulsândă

(nevrotic, sincopat, hohotitor)

a eliberat din colivie

fluturii de stepă ce tocmai terminaseră

de ros mătasea ce-i căptușea pereții …

Azi,  mintea fără de odihnă circulă

cu viteză cosmică pe o arteră principală

a unei circumvoluțiuni ca un kamikaze

ce abordează nonșalant

o curbă în ac de păr spre neant…

Mâine nu știu ce s-ar putea întâmpla,

de aceea,

analizând cu responsabilitate

starea de fapt a organelor mele interne,

îți scriu să fii pregătit

de ce e mai neașteptat să se petreacă…

Canonul lui Möbius

Daca alerg concentric poate

într-o zi ajung la tine…

Dacă alerg chiar și în spirală,

am toate șansele să  te intersectez…

Dar, dacă fac exerciții zilnice

pe banda lui Möbius, știu sigur

că în această bidimensiune voi ști

să te întâlnesc măcar în punctul

de întoarcere…sau de plecare, chiar dacă

am traversat-o pe toată, înainte și înapoi…

Iar când ne vom găsi, ne vom ascunde

în sticla lui Klein…