”FACĂ-SE VOIA TA. 57 DE FORMULE ALE ACCEPTĂRII”
Cele 57 de poeme în proză, scurte și foarte scurte, dar cu ritm, rimă, grație și volută poetică îi aparțin DENISEI POPESCU, membră a Uniunii Scriitorilor din România, realizatoare a emisiunii culturale ”Care e povestea ta?” de la ARGEȘ TV și, probabil, cea mai longevivă organizatoare și moderatoare de evenimente cu substanță și intimitate literar-artistică din județ. Face toate acestea de vreo 30 de ani și nu dă semne că s-ar fi plictisit sau că ar fi obosit. Adunate ca porumbeii sub mantia rugăciunii domnești ”Tatăl Nostru”, versurile din cartea cea nouă, apărută acum, în octombrie, la Editura ”Art Creativ” din București se vor și reușesc să fie atitudini sufletești, reflexe ale lumii interioare aduse la suprafața înțelegerii de zi cu zi, exerciții de conștientizare a faptului că adevărata bunăstare este bunăstarea inimii și că vine o vreme când tihna, bucuria ei limpede, nezgomotoasă, nespectaculoasă valorează mai mult decât toate iluziile, ierarhiile și aplauzele lumești: ”Mintea mea a înțeles ce-i ascultarea. E lumina care-și sărută, smerit, lumânarea”. De asemenea: ”M-am întors pe marginea prăpastiei. De data asta, nu mai cad. De data asta, zbor. Pieptul, ochii, nările țipă sfâșietor. De data asta, mă întorc acasă, nu mai sunt nevoiaș călător. Inima mea, Împărăteasă, mi-a iertat toate viețile în care-am murit prea ușor”.
Lumea se schimbă, noi ne schimbăm, ceea ce știam ieri că reprezenta adevărul este pus astăzi sub semnul îndoielii. Ce facem? Ne luptăm cu îndoiala? Ne luptăm cu schimbarea? Ne luptăm cu noi înșine, și așa epuizați și fără busolă? Sau încercăm SĂ ACCEPTĂM FĂRĂ SĂ JUDECĂM, până când vom ajunge să înțelegem? Pentru că înțelegerea vine întotdeauna atunci când suntem pregătiți pentru adevărul și pentru toate consecințele ei.
Iată ce scrie, în prefața volumului, președintele Uniunii Scriitorilor din România, poetul și prozatorul Varujan Vosganian: ”În cel de-al zecelea volum al său de versuri, cu un titlu atât de tentant, Denisa Popescu experimentează poemul în proză. Este o formulă înșelătoare, căci poemele pot fi foarte bine așezate în versuri, iar multe finaluri de poem, unele cu tentă aforistică (de pildă, Mâine este despre cine nu te poți despărți) rimează cu capete de vers din miezul lor.
O poezie sensibilă, în care simțurile sunt cele care cuvântă. Mai mult decât cel ce privește și cel ce este privit contează privirea. Mai mult decât cel ce ascultă și urechea lui Dionisos contează sunetul. Fiecare cuvânt se adaugă celor cinci simțuri. Dacă poemele în proză ale Denisei Popescu s-ar fi preschimbat în culori, ar fi alcătuit o galerie impresionistă.
Niciodată prințul n-a existat. Cenușăreasa a fost mereu propria ei colivie, spune Denisa Popescu într-unul dintre poeme. Și totuși, iată că prin acest volum autoarea a primit pantoful pierdut al Cenușăresei”.
Vecin de perspectivă cu scriitorul Varujan Vosganian este poetul Virgil Diaconu, semnatarul rândurilor de pe coperta a patra: ”Cu Denisa Popescu se probează ideea că un scriitor parcurge de-a lungul vieții mai multe vârste poetice, în care creația sa poate să își schimbe forma, temele și viziunea.
Începând cu o poezie relativ tradiționalistă, desăvârșită formal, continuând ani buni cu o poezie în vers liber oarecum abstactizantă, Denisa practică acum o altă tipologie poetică, definită de versul în proză și de o substanță poetică umanizată, țesută din imagini stranii, care slujesc un fond afectiv descensional, compus din secvențe uneori dramatice, din imagini ale înstrăinării și singurătății, din împliniri și neîmpliniri, din legături umane fracturate-n tărâmul realității și desăvârșite în vis.
În mare, scena poetică este dominată de un eu veșnic frământat, zbuciumat, poate anxios, visător și reflexiv, mulțumit și nemulțumit de propria lume, care ferește textul de artificiu și imaginația vidă. Altfel spus, în el bate o inimă. Deznodământul acestor traume, căutări și problematizări poate fi dat de invocația din titlul cărții – Facă-se Voia Ta (!) –, care într-unul dintre versuri ne descoperă o ființă restaurată: „Facă-se Voia Ta, Doamne în care mă pot întoarce să fiu!” (s.m.).
”Mi-a spus azi-noapte Dumnezeu că Raiul meu nu mai începe cu mine, că Raiul meu nu mai sunt eu. De ce, Doamne, l-am întrebat? Că doar nu e vorba de Raiul altcuiva, de lumina sau de absența luminii altuia? A clipit Dumnezeu, iar eu mă simțeam de parcă nu eram eu. A clipit și mi s-a părut că a și suspinat: Raiul nu e pentru cel care speră, Raiul e pentru cel care s-a împăcat”. Merită, cred, reflectat asupra acestor metafore îmbrățișate ca, de altfel, asupra întregului ceremonial pe care poeta îl descoperă vederii, pentru că, în esență, cele 57 de formule ale acceptării sunt formule ritualice, purtătoare de simboluri, cu efecte pe termen lung, în actualul context, asupra vieții noastre sufletești.
LIVIU MARTIN
