ESPERANTO – LIMBĂ PERICULOASĂ?

STUDIU DESPRE PERSECUȚIILE CONTRA ESPERANTO ÎN ROMÂNIA, OGLINDITE ÎN DOSARELE ARHIVEI CNSAS – de  MARIAN VOCHIN

Esperanto este marcatǎ ca ”limbă periculoasǎ” de o parte a regimurilor totalitare și atȃt de mult timp cȃt existǎ regimul ȋn chestiune, ca în cazul regimului comunist romȃn. Denumirea de “limbă periculoasǎ”, atribuită limbii Esperanto, are ȋncă o dimensiune. Pericolul pentru stat, chiar pentru statul totalitar, niciodatǎ nu a fost real; regimul a exagerat pericolul pentru a avea dreptul la persecuţii. De aceea Esperanto a devenit periculoasǎ, ȋntr-adevăr, dar nu pentru stat, ci pentru vorbitorii ei, pentru care preocuparea față de esperanto a însemnat suportarea de consecințe grave, de pedepse. Adepţii Esperanto au conștientizat, desigur, pericolul, dar ispita limbii a fost mai puternică decȃt pericolul.

Dupǎ cum este cunoscut, limba esperanto este neutrǎ din punct de vedere politic, religios, rasial și de gen. Ea a fost creatǎ ca limbǎ a relaţiilor interumane, de prietenie și de ȋnţelegere. Cu toate acestea, regimurile totalitare, naziste și comuniste, au avut poziţii contra limbii și vorbitorilor ei. Naziștii considerau cǎ aceasta este  limba evreilor, iar comuniștii cǎ este o limbă cosmopolitǎ, mic-  burghezǎ, contrarǎ intereselor lor.

Securitatea Romȃnă a ţesut o plasǎ de supraveghere asupra activitǎţii esperantiste. Comparativ cu persoanele urmǎrite pentru activitǎţi politice, comparativ și cu urmărirea organizaţiilor legal constituite, urmǎrirea esperantiștilor era complexǎ, deoarece aceștia aveau relaţii ȋn strǎinǎtate. Esperantiștii din Romȃnia erau sub supravegherea Direcţiei I, Direcției a III-a și a Secţiei “S” ale Securitǎţii Statului. În anumite cazuri, la aceastǎ supraveghere participau și organele de miliţie. Esperantiștii erau rǎspȃndiţi ȋn toatǎ ţara, iar mǎsurile de supraveghere aveau o altǎ procedurǎ. În primul rȃnd, “Centrul”, adicǎ Direcţia a III-a de Securitate, primea și centraliza informaţiile din ţarǎ. Fiindcǎ era dificil sǎ obţinǎ informaţii din rȃndul esperantiștilor, au recrutat dintre ei informatori, care se deplasau la ȋntȃlnirile esperantiștilor, atȃt ȋn ţarǎ, cȃt și ȋn strǎinǎtate. Acolo ȋntȃlneau esperantiști romȃni din aproape toate judeţele și chiar esperantiști strǎini. Din mulţimea de informatori, la aproape 3000 de vorbitori de limba esperanto, pȃnǎ ȋn prezent am gǎsit trei persoane: cel care avea nume de cod “Zeno” era   director la Casa de Culturǎ Covasna, ȋntre timp a emigrat ȋn Ungaria și a decedat. Din Moldova, cea cu nume de cod “Popescu” era o profesoarǎ din Fǎlticeni. În Maramureș, orașul Baia Mare, a existat un preot ortodox, cu nume de cod “Cǎlin”. Deși a fost mutat ȋntr-o localitate din Bihor, a insistat sǎ rǎmȃnǎ informator la Direcţia Judeţeanǎ de Securitate din Baia Mare. Pentru el era o plǎcere sǎ-și toarne semenii, cu toate cǎ era preot. Şi acesta a decedat ȋntre timp. Toți aveau cȃte un ofiţer de legǎturǎ, cǎruia ȋi prezentau informaţii despre caracterul ȋntȃlnirilor din ţarǎ sau strǎinǎtate, cine participa, din ce localitǎţi proveneau aceștia, ce se discuta acolo. Direcţiile Judeţene de Securitate trimiteau rapoartele respective cǎtre Direcţia a III-a de Securitate. De aici, se trimiteau adrese cǎtre organele de miliţie judeţene, pentru identificarea esperantiștilor menţionaţi ȋn rapoartele informatorilor, și cǎtre Direcţiile Judeţene de Securitate, pentru luarea lor ȋn evidenţǎ informativǎ. Orice esperantist romȃn, luat ȋn evidenţǎ informativǎ, coresponda cu esperantiști din ţarǎ și strǎinǎtate, primea cǎrţi și reviste esperantiste. Toate trimiterile cǎtre/din strǎinǎtate treceau pe la secţia “S” a Securitǎţii, unde erau interceptate, citite și traduse ȋn limba romȃnǎ, iar rapoartele, ȋnsoţite de traduceri, se trimiteau cǎtre Direcţia a III-a cu solicitarea: ”Dispuneţi! Se oprește sau se trimite destinatarului?” Astfel, multe scrisori, reviste și cǎrţi, care erau considerate “subversive”, erau oprite. Toatǎ corespondenţa din ţarǎ cǎtre strǎinǎtate și din strǎinǎtate trecea prin București, pe la secţia “S”. Organele de Securitate se temeau cǎ esperantiștii ar putea fi atrași ȋn reţelele de spionaj. Din aceastǎ cauzǎ, cei mai activi dintre ei erau incluși ȋn dosarele de urmǎrire informativă, ȋn problema “OCULTA”. Aici erau incluși radioamatorii, filateliștii și membrii altor asociaţii care, ȋntr-un fel sau altul, aveau tangenţe cu strǎinătatea.  Dupǎ anul 1980, supravegherea s-a intensificat, fiind incluși ȋn dosarele de urmǎrire informativǎ esperantiștii, membrii sau simpatizanţi ai organizaţiilor religioase esperantiste, catolicǎ (IKUE) și protestantǎ (KELI).

Deoarece au predat cursuri de limba esperanto, ȋn anul 1950, avocatul Vasile Timiș din București (președintele persoanei juridice Societatea Esperantistǎ Romȃnǎ), și avocatul Aurel Bugariu din Lugoj au fost arestaţi și pedepsiţi cu munca la Canal, fǎrǎ a fi judecaţi. În anul 1960, profesorul universitar Beier Alexandru, din orașul Cluj-Napoca, a trimis cȃteva memorii, pentru ȋnfiinţarea unei asociaţii esperantiste și pentru introducerea limbii esperanto ȋn programa de ȋnvǎţǎmȃnt,  la Comitetul Central al P.M.R., la Ministerul de Interne, la Ministerul Învǎţǎmȃntului și Culturii. Ca urmare a acestor demersuri, acesta a fost concediat de la Universitatea din Cluj și cȃteva luni a fost șomer, pȃnǎ cȃnd s-a angajat contabil la o cooperativǎ meșteșugǎreascǎ. Prin anii “70, profesorul esperantist Mihail Petre Dungeanu, cadru didactic la Institutul Pedagogic din Suceava, a iniţiat un curs de ȋnvǎţat limba esperanto prin corespondenţǎ, la care participau circa 1000 de persoane din toatǎ ţara. Fiindcǎ nu gǎseau un motiv plauzibil de arestare, autoritǎţile securiste au ȋncercat sǎ-l trimitǎ ca emigrant ȋn Occident. Acesta a refuzat și s-a gǎsit un “binevoitor”, apropiat al Securitǎţii, care l-a denunţat cǎ ar fi “homosexual”, infracţiune pedepsitǎ cu ȋnchisoarea, deși acesta era cǎsǎtorit și avea douǎ fete. Printr-o adresǎ a Direcţiei Presei (cenzura) din anul 1958, cuvȃntul esperanto era interzis în orice publicaţie din Romȃnia, iar revistele esperantiste strǎine erau confiscate. La ȋnceputul anilor “80, scriitorul și jurnalistul Tudor Popescu, redactor-șef al revistei pentru copii “Pionierul”, a fost demis, fiindcǎ a permis publicarea ȋn revistǎ a unor adevǎruri despre esperanto și a  cȃtorva lecţii. Imediat, Cenzura a trimis o notǎ cǎtre toate ziarele și editurile, specificȃnd cǎ  acest cuvânt, simplul cuvânt esperanto nu are dreptul sǎ aparǎ ȋn publicaţiile romȃnești. De asemenea, inspectorul școlar Tiberiu Lǎzureanu a fost concediat pentru atitudinea sa pro esperanto. Cu toate aceste greutǎţi, ȋn presǎ au apǎrut și articole favorabile limbii esperanto. Datoritǎ presiunii politice și mediatice internaţionale, la sfȃrșitul anilor “70 și ȋnceputul anilor ‘80, autoritǎţile romȃne au permis crearea Colectivului de Esperanto-Interlingvisticǎ, la Universitatea Timișoara, subordonat, în anul 1978, Academiei de Ştiinţe Sociale și Politice.  Datoritǎ strǎdaniilor prof. univ. dr. Ignat Florian Bociort, din Timișoara, care era președintele acestui Colectiv Esperanto-Interlingvisticǎ, se introduce ca disciplinǎ facultativǎ, la facultǎţile de filologie, limba esperanto. Cu ocazia Congresului Universal de Esperanto de la Budapesta, din anul 1983, Ministerul Turismului editeazǎ o revistǎ ȋn limba esperanto –  “Ferioj en Rumanio”(Vacanţe ȋn Romȃnia), ȋntr-un tiraj de cinci mii de exemplare. Revista a fost distribuitǎ gratuit participanţilor la congres. În timpul congresului, ambasadorul Romȃniei la Budapesta invitǎ conducerea U.E.A. (Universala Esperanto-Asocio) – Asociaţia Universalǎ de Esperanto, la un dejun. Invitaţia este fǎcutǎ prin intermediul prof. univ. dr. I. F. Bociort. În timpul discuţiilor, ambasadorul romȃn, ȋn numele președintelui Romȃniei, Nicolae Ceaușescu, solicitǎ ca urmǎtorul congres universal de Esperanto sǎ aibǎ loc ȋn Romȃnia. În rǎspunsul președintelui U.E.A. se precizeazǎ cǎ “solicitarea pentru organizarea congresului se face de cǎtre asociaţia esperantistǎ din ţara respectivǎ, or ȋn Romȃnia nu existǎ o asemenea asociaţie”. De asemenea, pentru urmǎtorii doi ani, ţǎrile unde se va desfǎșura congresul sunt cunoscute. Dupǎ aceastǎ ȋntȃmplare, ȋncep represiunile ȋmpotriva esperantiștilor. Organele de Securitate avuseseră iniţiativa discuţiei cu președintele U.E.A., pentru a-i face o surprizǎ plǎcutǎ lui Nicolae Ceaușescu. Ideea era : ”Dacǎ Ungaria poate sǎ organizeze un mare congres universal de esperanto, atunci Romȃnia de ce sǎ nu poatǎ?!”. Încep sǎ fie interzise ȋntȃlnirile esperantiștilor din orașele Brașov, Sibiu, Tȃrgu-Mureș și Constanţa. Apoi sunt interzise și ȋn celelalte orașe, ultimele fiind Timișoara și București. În 5 februarie 1985, prof. univ. dr. Ignat Florian Bociort a primit un ordin telefonic (nu scris) al ministrului-adjunct al Învǎţǎmȃntului, Ciucu: o imediatǎ interzicere a cursurilor de esperanto, fǎrǎ nici o explicaţie. Au fost interzise simpozioanele și alte asemenea activități esperantiste ȋn universitǎţi. Personalul de serviciu de la Universitatea Timișoara a primit ordin sǎ ȋnchidǎ numaidecȃt sala, care era pusǎ la dispoziţie, ȋnainte cu trei ani, ca sediu C.E.I., pentru club, bibliotecǎ și cursuri de  esperanto. Se gǎsea acolo un imens material de fișe, pentru un mare dicţionar esperanto-romȃn, redactate de circa 50 de studenţi de la toate secţiile, erau cǎrţi, reviste, douǎ mașini de scris etc. Totul a fost aruncat ȋntr-un colţ de coridor, fișele au fost ȋngrǎmǎdite ȋn 14 saci de hȃrtie și aruncate la gunoi. Despre altǎ ȋntȃmplare, iatǎ ce declara prof. univ. dr. I. F. Bociort : “Într-o searǎ, dupǎ cina ȋn oraș, m-am ȋntors la Universitate și, spre mirarea mea, am vǎzut de departe luminǎ ȋn cabinetul meu. Era aproape ora 23.00. Cȃnd am deschis ușa, l-am gǎsit ȋn cabinet pe securistul facultǎţii, Ianto (sau Szanto), ȋmpreunǎ cu o persoanǎ de la serviciul de cadre, cǎutȃnd cu un detector eventuale arme, ȋn sertare, sau materiale compromiţǎtoare. “Este un control de rutinǎ, mi s-a spus, nu sunteţi dvs. vizat; aţi informat conștiincios despre toate contactele externe prin esperanto. Aceastǎ informaţie, fǎcutǎ ȋn treacǎt, poate ca o scǎpare, mi-a reţinut atenţia ȋn mod aparte.”

Au urmat anchete, ameninţǎri. I s-a cerut lista cu toţi esperantiștii din ţarǎ, dar acesta a refuzat. A trebuit sǎ semneze un document, cum cǎ ȋn anul urmǎtor se va pensiona de bunǎvoie, la vȃrsta minimǎ de pensionare. Ca pensionar, profesorul Bociort a ȋnceput intervenţii la diverse personalitǎţi, pentru a se reveni asupra hotǎrȃrii de interzicere a limbii esperanto. Primii vizitaţi au fost fraţii lui Nicolae Ceaușescu, Ilie și Nicu-Andruţa Ceaușescu, care aveau relaţii sus-puse. Dupǎ o vizitǎ la Ilie, care i-a promis o audientǎ la Cornel Burticǎ, l-a vizitat pe șeful Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Bǎneasa, Nicu-Andruţa Ceaușescu. Iatǎ cum descrie profesorul Bociort ȋntȃlnirea: “Revenind la problemǎ, și-a exprimat mirarea cǎ limba esperanto este ȋncǎ interzisǎ ȋn Romȃnia, iar militanţii pentru ea au asemenea dificultǎţi. “Cum explicaţi aceste lucruri?”, am ȋntrebat eu. “Existǎ oameni care frȃneazǎ toate iniţiativele, ȋntorc ȋmpotriva intereselor statului toate mǎsurile necesare adoptate de conducere și de documentele de partid”, a rǎspuns el. Am rǎmas uimit. “Şi cine sunt acești oameni?”, l-am ȋntrebat , la care dȃnsul a ridicat ambele braţe ȋn sus și a spus: “Dracu ȋi știe!”. Mi-am dat seama cǎ ȋntreaga familie Ceaușescu este izolatǎ, ȋnconjuratǎ de adversari camuflaţi.   În   executarea ordinului rezolutiv, referitor la activitatea esperantistǎ ȋn ţara noastrǎ, Direcţia I și Direcţia a III-a prezintǎ un raport cǎtre Departamentul Securitǎţii Statului, raport ȋntocmit ȋn martie 1985 și semnat de cǎtre General-maior Bordea Aron și General-maior Alexie Ştefan. În finalul raportului, aceștia prezintǎ mǎsurile pe care le vor lua: “Unitǎţile centrale, securitǎţile judeţene și a municipiului București, acţionȃnd pe principiul muncii ȋn obiectiv-problemǎ, vor asigura ȋn continuare identificarea și verificarea tuturor persoanelor cu preocupări de ȋnsușire ori folosire a limbii esperanto. Atenţie deosebitǎ va fi acordatǎ celor care au participat la congresele mondiale ale esperantiștilor sau la alte asemenea manifestǎri ori ȋntreţin legǎturi cu strǎini. Se va acţiona pentru cunoașterea organizaţiilor din exterior, care dirijeazǎ activitatea esperanto, și a strǎinilor interesaţi sǎ creeze legǎturi cu cetǎţeni romȃni care au astfel de preocupǎri.” La 1.04.1985, Direcţia a III-a trimite un ordin cǎtre Inspectoratul Judeţean Timiș de Securitate, Serviciul 3, prin care cere ca prof. Bociort sǎ fie verificat pe linia problemei “OCULTA”.

În timp ce organele de securitate se pregăteau pentru persecuţii contra esperantiștilor, ȋn septembrie 1985, la Casa de Culturǎ a sectorului 3, din Mircea Vodǎ – București, se ȋnfiinţa Cercul de Turism-Alpinism și Esperanto –  “ESPEMONT”, ca entitate independentǎ, alcǎtuit din tineri nonconformiști, iubitori ai drumeţiilor montane și ai alpinismului. Acesta avea drept scop sǎrbǎtorirea centenarului limbii esperanto, ȋn anul 1987. De asemenea, membrii sǎi vor ȋnvǎţa limba esperanto, vor participa la concursurile de drumeţie montanǎ organizate ȋntre cercurile de turism montan din diferite localitǎţi. Sediul sǎu era stabilit la Casa de Culturǎ a sectorului 3, activȃnd alǎturi de Cercul de Esperanto București. Fǎrǎ sǎ știe despre decizia Consiliului Culturii și Educaţiei Socialiste, privind interzicerea activitǎţii cercurilor de esperanto la casele de culturǎ, Cercul Esperanto București organizeazǎ adunarea anualǎ, ȋn zilele de 26 și 27 octombrie 1985. Cu aceastǎ ocazie, invitǎ și esperantiști din ţarǎ și organizeazǎ un simpozion lingvistic. Organele de Securitate aflǎ despre acest lucru, fiind uimite cǎ ȋncǎ mai existǎ un cerc de esperanto activ ȋn București. În nota de relaţii a UM 0647, a Ministerului de Interne București, din 9.10.1985, cǎtre Direcţia a III-a de Securitate, este redatǎ traducerea scrisorii esperantistei Vǎidan Constanţa din Brașov cǎtre un cetǎţean american din Florida, pe care ȋl anunţa despre aceastǎ ȋntȃlnire esperantistǎ ȋn București. Un maior de securitate scrie pe acest document urmǎtoarea apostilǎ: “N.B. Aspectele sunt cunoscute la Direcţia I, care a luat mǎsuri, pentru a nu avea loc nici o manifestaţie, prin Consiliul Culturii care a dat o circularǎ care interzice activitǎţile esperanto. Universitatea București, Directorul Casei de Culturǎ a sectorului 3 nu vor pune la dispoziţie nici o salǎ. Sunt dirijate surse care sǎ controleze reacţiile mǎsurilor.” Esperantiștii din ţarǎ și din București nu au fost anunţaţi despre interzicerea activitǎţii esperanto la Casa de culturǎ. Cȃnd au sosit, au gǎsit porţile ȋncuiate. O parte din membrii Cercului Esperanto din București au ȋnceput (neoficial) sǎ se ȋntȃlneascǎ la Facultatea de Știinţe Juridice a Universitǎţii București, iar membrii ESPEMONT la cofetǎrii, restaurante, terase sau cabane. Singura entitate esperantistǎ organizatǎ, care ȋncǎ mai functiona ȋn Romȃnia, era cercul ESPEMONT. Organele de Securitate nu reușeau sǎ infiltreze oameni ȋn rȃndul acestui cerc, deoarece el nu avea un sediu fix, iar membrii comitetului de conducere erau uniţi, știa fiecare ce sarcini are de rezolvat și se respectau criteriile de intrare ȋn rȃndul membrilor. La 19 august 1986, Direcţia a III-a primește de la unitatea specialǎ “S” un raport ȋn care se menţioneazǎ ”cǎ ȋn ţara noastrǎ se contureazǎ o activitate esperantistǎ clandestinǎ, aflatǎ ȋn strȃnsǎ cooperare cu grupǎri esperantiste din strǎinǎtate, ȋn special cu cea din spaţiul “Helga”[Ungaria], de unde este expediatǎ revista”BUDAPESTA INFORMILO”, ȋn paginile cǎreia sȋnt inserate informaţii privind acţiuni ale esperantiștilor romȃni”. Cu aceastǎ ocazie, Direcţia a III-a aflǎ, din revista Budapesta Informilo (Informatorul Budapestei), nr.189/06.07.1986, cǎ ȋn București funcţioneazǎ un club turistic esperantist ”Espemont”. Se comunica, totodatǎ, cǎ membrii clubului primesc și conduc esperantiști strǎini prin Romȃnia. Revista, trimisǎ la 11 persoane din zonele Banat și Transilvania, este opritǎ de la difuzare de cǎtre  unitatea specialǎ”S”.

În cadrul programului de mǎsuri ”Contraspionaj ȋn rȃndul radioamatorilor, filateliștilor și altor persoane reunite ȋn asociaţii asemǎnǎtoare”, ȋncep urmǎririle informative împotriva unui tȃnǎr inginer mecanic din Timișoara, care lucra la Întreprinderea de vagoane Caracal, inginerul avea indicativul ”Paul”, împotriva conf. univ. Cezar Apreotesei din Timișoara, avȃnd indicativul “Andrei”, și a prof. univ. dr. I. F. Bociort, cu indicativul ”Barbu”. Cu toate dificultaţile ȋntȃmpinate, membrii Cercului Espemont au reușit sǎ aniverseze Centenarul Esperanto, ȋn perioada 11-13 septembrie 1987, la Cabana-hotel Peștera, din munţii Bucegi. Au participat peste 40 de persoane, din ţarǎ și strǎinǎtate. Plǎcuţa, care amintea despre aceastǎ aniversare, montatǎ pe o stȃncǎ din Cheile Tǎtarului, a fost luatǎ de ofiţerii de securitate din judeţul Dȃmboviţa. După episodul “Peștera”, ȋncep represiunile ȋmpotriva membrilor Espemont și a esperantiștilor care primeau materiale esperantiste din strǎinǎtate. Cercul Espemont se autodizolvǎ prin decizia membrilor sǎi. Direcţia a III-a trimite, la 19.09.1987, cǎtre Inspectoratele Judeţene de Securitate din Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Covasna, Harghita, Maramureș, Iași, Prahova și Bistriţa Nǎsǎud, adrese cu numele esperantiștilor cărora li s-au trimis materiale esperantiste, materiale reţinute din circuitul poștal de cǎtre unitatea specialǎ ”S”. Inspectoratele de Securitate au datoria de verificare a persoanelor respective și sǎ raporteze mǎsurile întreprinse. Cȃnd organele de securitate au crezut cǎ au anihilat activitatea esperantistă ȋn Romȃnia, apare, ȋn luna iunie 1989, o scrisoare trimisǎ de cǎtre directorul Oficiului Central al UEA, cǎtre Colectivul Esperanto-Interlingvistic București, cǎsuţa poștalǎ 1-304. Şeful Direcţiei a III-a a Securitǎţii, surprins cǎ ȋncǎ mai existǎ o organizaţie esperantistǎ, prin nota de relaţii din 23.VI.1989, ordonǎ tovarǎșului Oproiu sǎ stabileascǎ unde funcţioneazǎ acest colectiv, care este structura esperantiștilor, dacă au asociaţii etc. Dupǎ acest episod, Securitatea a interzis orice corespondenţǎ ȋn limba esperanto din și spre Romȃnia, pȃnǎ ȋn anul 1990. Persecuţiile contra Esperanto și esperantiști, deși nu sunt oficial condamnate, aparţin aceleași categorii de represalii, pe care acum le numim ilegale.