EȘEC, UMILITATE SAU SMERENIE CREȘTINĂ?

Una dintre temele recurente ale lui Costică Brădățan, eseist român stabilit în SUA, unde predă la o Universitate din Texas, este cea a discordanței dintre pretențiile omului, ale fiecărui individ – pretenții care cresc pe măsura înzestrărilor intelectuale – de a se crede centrul lumii, buricul pământului, atribuindu-și o importanță câteodată de-a dreptul colosală în privința derulării evenimentelor istorice, ba chiar și ale universului, și realitatea de fapt, care indică altceva: că suntem insignifianți în ordinea lumii, că suntem niște creații efemere și fragile agitându-se pe marginea abisului. Constatare ușor de făcut teoretic, care uneori, în cazul unor accidente sau altor pericole majore, ni se impune cu maximă evidență, dar pe care tindem neîncetat să o uităm. Instinctele noastre de autoconservare și autoapărare se opun cu deplină eficiență conștiinței finitudinii și nimicniciei proprii, astfel încât ne petrecem viața într-o luptă continuă pentru supraviețuire, succes, putere, anesteziindu-ne conștiința morții și a efemerității „realizărilor” noastre prin distracții. Așa cum au avertizat atâtea religii și filosofii de-a lungul secolelor, aceasta este calea sigură către iluzie și autoamăgire, care îndepărtează de autocunoașterea autentică, echivalentă unei treziri. Aceasta din urmă ne-ar oferi nu doar conștiința nimicniciei noastre, ci și, pozitiv, certitudinea că deși trăim în lume, nu-i aparținem sau nu în totalitate. Starea de luciditate privitoare la situația noastră în realitatea istorică și cosmică este echivalată de Brădățan cu umilitatea. Conform unei definiții preluate de la scriitoarea irlandeză Iris Murdoch, umilitatea este „respectul dezinteresat pentru realitate”. Calea privilegiată de a ajunge aici, argumentează Costică Brădățan în Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate (Ed. Humanitas, București, 2023), este eșecul. El produce o întrerupere în succesiunea evenimentelor, adică în suita succeselor noastre reale sau imaginate. În funcție de „locul” unde se realizează această ruptură, Costică Brădățan distinge patru cercuri ale eșecului: eșecul lucrurilor sau mai degrabă al nostru în raport cu ele, apoi eșecul politic, social și biologic, toate ilustrate prin figuri exemplare: Simone Weil pentru primul, Gandhi pentru al doilea, Cioran, dar și Orwell pentru al treilea, Mishima și Seneca pentru ultimul. Conform eseistului româno-american, parcurgerea acestor patru cercuri, înțeleg că prin lectura cărții sale, care ne cuprind din ce în ce mai strâns din exterior, adică de la lumea lucrurilor până în interiorul cel mai intim, propria moarte, trecând prin politic și social, este o călătorie cathartică la capătul căreia, purificați de hybris și egocentrism, vom reuși atât o mai bună cunoaștere a realității, cât și a capacității de a acționa eficient asupra ei. Eșecul, care într-o primă fază are doar un aspect negativ, dezvăluindu-ne puținătatea noastră în ordinea realității, funcționează totodată terapeutic, deoarece prin umilitatea – distinctă de umilință, care ne strivește din exterior – la care ne conduce, ne așază în poziția de a contempla cu obiectivitate realitatea (faza a doua) și de a acționa eficient și realist asupra ei, nu utopic, așa cum au procedat revoluțiile sângeroase ale modernității, începând cu cea franceză până la cele din secolul XX. Cartea conține mai multe excursuri, unul dintre ele fiind o meditație asupra condițiilor democrației. Acestea sunt extrem de greu de realizat și foarte fragile, dar esențială rămâne pentru autor chiar umilitatea, adică faptul de a nu te considera superior altora în ceea ce privește treburile publice și de a admite că altcineva poate avea dreptate. Ar fi necesar un lung efort educativ în acest sens, dar este evident că rezultatele nu sunt garantate și nici nu poate fi realizat pe scară largă. Mă întreb dacă unul dintre scopurile principale ale lui Costică Brădățan nu este tocmai realizarea pentru cei care-i vor citi cartea a acestui deziderat educativ. Mijlocul principal ales este de a ne spune poveștile unor oameni, cei amintiți, dar și alții, care au reușit să găsească în eșec o sursă de vindecare. Căci eșecul, nu obosește el să repete un loc comun străvechi, este ca și veninul, și otravă, și leac. Eșecul ne vindecă de iluzia prin care opusul său, succesul, ne ține prizonieri și care este responsabilă de atâtea dintre relele umanității, de la crimele totalitarismelor la ravagiile provocate de actualul capitalism atotstăpânitor în sufletele oamenilor (depresiile) sau în natura înconjurătoare (distrugerile sistemelor ecologice etc.).

Nu voi discuta aici cazurile expuse de Brădățan. Reconstituirea destinelor celor care au înfruntat eșecul și au reușit să privească prin el „dincolo” este în toate cazurile admirabilă, atât ideatic, cât și stilistic, deși fatalmente suferă de o anumită unilateralitate. Spre exemplu, conform autorului, măreția celor vizați se vădește doar în faptul că au mers până la capătul eșecului, nu și în aspirațiile sau realizările (operele sau mărturia exemplară) pe care le-au lăsat parcurgând drumul. Nici exagerările nu sunt excluse în măsura în care slujesc cauza. Astfel, portretul aproape caricatural al lui Cioran îl face să piardă diferența specifică dintre eșecul social al său și cel al atâtor ratați ce-și fac veacul prin marile metropole. Condiția principală a autenticității eșecului, în absența căreia acesta nu este decât încă o treaptă spre succes, așa cum ne învață toate manualele de dezvoltare personală, este umilitatea. Pentru a fi deplină, ea presupune la rândul ei o condiție: să-i putem spune povestea, cum am ajuns la ea. „Este nevoie, scrie Brădățan, și de o poveste care să ne organizeze efortul către modestie sprijinindu-l și dându-i continuitate și sens. Trebuie să ne povestim calea către umilitate (s.a.). Mai mult, poveștile sunt chiar viața, noi înșine și numai ele ne pot izbăvi viața. De aceea, oricât am constata că viața e lipsită de sens sau că nu merită trăită, simțim înăuntrul nostru că trebuie să continuăm, să așteptăm sfârșitul poveștii.” Sinuciderea, deși nu e condamnată, nu e nici încurajată de autor. Personajele povestite de Brădățan au reușit la rândul lor, fiind toți scriitori, să-și spună povestea sau au avut grijă să-i adune lângă ei pe alții, care să o spună în locul lor.

Ca și cealaltă carte a sa, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor, și aceasta este scrisă cu multă pasiune, aplomb, autorul orientându-se cu ușurință printre multe referințe culturale. De aici vine și succesul obținut în Statele Unite, unde, din câte cunosc, se distinge clar între filosofi și scriitori de filosofie, el situându-se fără echivoc în cea de-a doua categorie.

Ceea ce mă uimește însă în această carte, mai ales, este absența oricărei referințe la Iisus Hristos, în persoana căruia se atinge dimensiunea ontologică a eșecului. Dumnezeu care și-a asumat firea omenească în totalitate, în afară de păcat, este răstignit pe cruce, iar aceste eșec suprem este începutul salvării noastre. Condiția este să-l urmăm, luându-ne crucea, chiar în starea Sa, de kenoză, de golire de sine, de umilitate (sinonimă cu smerenia creștină). După Brădățan, prin asumarea eșecului, urmând exemplul „eroilor” săi, noi putem atinge și ne putem menține în umilitate, smerenie, în absența oricărei raportări la Dumnezeu. Eșecul, consideră Brădățan, ne face capabili, prin starea de umilitate pe care o generează, să putem acționa eficient asupra realității. Dacă luăm pe fiecare dintre personajele sale, nu vedem la niciunul o astfel de continuare: unele se sinucid, altele se joacă de-a sinuciderea sau sunt ucise. „Dacă, citind această carte, veți fi tulburat, înseamnă că ea nu este un eșec total.” E normal ca autorul să spere că spusele sale vor avea un efect, dar e o ineleganță dată de inconsecvență și lipsă de umor ca, după ce ai propovăduit eșecul general, să i-l contești chiar cărții tale. Mi se pare o iluzie, frecventă în rândul autorilor, să crezi că prin livresc se poate realiza o transformare ontologică precum atingerea umilității sau a smereniei. În tradiția monahală ortodoxă, arta smereniei, care presupune ceea ce se cheamă „tăierea voii proprii”, nu poate fi doar rezultatul conștientizării eșecului (aceasta poate fi eventual o condiție). Cred că smeriți (umili) nu putem fi decât în fața unei Persoane – nu, sau nu pentru mult timp, în fața realității nude, unde ne plasează eșecul – a lui Dumnezeu și, prin El, în fața aproapelui. (Niciunul dintre cei portretizați de Brădățan nu pare să aibă un aproape, toți mor așa cum au trăit, singuri.) În absența relației personale cu Dumnezeu în primul rând, cine garantează că așa-numita umilitate nu se poate transforma imediat într-o orgolioasă afirmare de sine, sinuciderea fiind, în opinia mea, o formă a acesteia?

LEONID DRAGOMIR