ELOGIU AFORISMULUI
Etimologic, cuvântul aforism înseamnă definiţie. Aceasta poate fi seacă, de dicţionar, precum cea dinainte, sau foarte personală, surprinzătoare prin perspectiva sub care ne dezvăluie un lucru, un fapt, un caracter, o valoare, o idee, un sentiment ş.a. Sunt puţini autori care reuşesc să îmbine claritatea cu imprevizibilul ce creează în receptor şocul punerii pe gânduri. În schimb, există destui care confundă banalităţile “înţelepte” cu aforismele. Practic, aşa cum spunea prietenul meu, criticul literar Al. Th. Ionescu, un aforism este un eseu într-o frază. Or, condiţia esenţială pentru a scrie eseu este, spunea tot el, să ai o minte sclipitoare. Concentrarea aforistică necesită, aşadar, o intensitate pe măsură a acestei caracteristici.
Sunt, însă, destul de mulţi autori care scriu fragmente, adică eseuri fragmentare, întemeindu-şi opțiunea pe presupoziţia că discontinuitatea este ritmul firesc al gândirii. Fragmentul, pentru cei cu înclinații filosofice, se opune sistemului, care se doreşte perfect închegat, un tot organic, armonios. Cred că aforismul se aseamănă mai mult cu sistemul decât cu fragmentul. Şi el se prezintă ca un întreg din care nu este de scos nimic şi nici nu trebuie adăugat ceva, căci în ambele cazuri şi-ar pierde din identitate și relevanţă. Ambiţia sa este de a spune implicit ceea ce sistemul spune explicit. Cum se poate aceasta? Răspunsul meu este că haloul de tăcere plină pe care-l trezeşte fraza aforistică are darul să creeze instantaneu o sugestie a totalităţii. Cum spunea unul dintre cei mai mari autori de aforisme din secolul trecut (şi din toate timpurile), Nicolás Gómez Dávila: ”Impactul unui text e proporţional cu iscusința aluziilor sale”. În opinia mea, aceste aluzii se referă la trăiri, idei, sentimente etc., legate de totalitate, care – trezite la viaţă de forma aforistică – o debordează fără a o anula. În fond, tensiunea interioară dintre formă şi conţinut în echilibrul lor perfect defineşte un aforism bun ca şi o operă de artă valabilă. Ambele conţin o întreagă lume, lumea întreagă. Nu prea cred în autorii care scriu mii de aforisme, oricât de inteligente. Consider că, la ei, voinţa de exprimare s-a substituit trăirii şi de aici puterea scăzută de convingere, deşi aforismele (mai degrabă fragmente) lor pot fi admirabile prin referinţele la care trimit, capacitatea de sinteză, sclipirea ş.a.
Elogiul pe care l-am făcut până aici aforismului i se aplică foarte bine autorului columbian mai sus pomenit. Mulţumită traducătorului Ioan Milea şi editurii clujene Limes, avem din 2020, şansa de a citi Marginalii la un text implicit. Sub acest titlu (mai aproape de original, spune traducătorul, ar fi fost Scolii…) este cuprinsă mare parte din opera, constând din aforisme, a lui Nicolás Gómez Dávila, aristocratul columbian ce s-a lăsat cu greu convins de prieteni să publice.
Piesele ce compun Marginaliile mi-au readus în minte imaginea monadelor lui Leibniz, care nu comunică între ele, dar reflectă fiecare întregul univers, fiind în deplină concordanţă, prin “armonia prestabilită” a lui Dumnezeu. Dacă ar fi să citez, nu aş şti ce să aleg, căci fiecare aforism mi-a prilejuit şi îmi prilejuiește încă, şi la răsfoire, revelaţii ca pe vremea începuturilor mele într-ale cititului. Constantin Noica, la care – atât în Jurnalul filosofic, cât şi în Jurnalul de idei – putem găsi multe cugetări cu valoare de aforism, definea undeva actul de cultură cam în felul acesta: a primi noul ca şi cum s-ar ivi din tine. Lectura cărţii lui Dávila mi-a confirmat-o din plin, iar recitirile mi-o actualizează mereu.
Nu voi discuta aici poziţia ideologică catolică, deşi adesea critică, la adresa compromisurilor catolicismului cu lumea, antimodernă şi reacţionară într-un sens mai mult metafizic şi mai puţin politic (cartea se încheie cu un eseu intitulat Reacţionarul autentic). În schimb, pe măsură ce citeam, mă tot întrebam la ce text implicit face referire titlul cărţii lui Dávila. Să fie în joc modestia celui ce ştie că nu a exprimat (sugerat) decât ceva din ceea ce trebuia spus? Dar poate fi vorba şi despre un text a cărui intuiţie o are şi care nu e scris de mână omenească şi într-o limbă omenească. Aici nu mai e vorba de prea umana modestie, ci de smerenie. Aforismele sale ar fi, aşadar, urme lăsate de contactul cu inefabilul, încercări de a forţa limitele a ceea ce se poate spune, pentru a rosti nespusul, fără să se piardă claritatea.
Comparaţia cu Cioran mi s-a impus de la început. Sclipitori sunt, desigur, amândoi, cu deosebirea că, la columbian, lipseşte aproape cu desăvârşire cuvântul eu, atotprezent, implicit sau explicit, la Cioran. De aici, impresia de capriciu, de subiectivism, lăsată de eseistul din Răşinari, ce-şi tratează, vorba lui Andrei Pleşu, nevroza prin stil. Rezultatul este că, după etapa seducţiei datorate stilului cuceritor, urmează o fază de dezamăgire (cuvântul e cam tare, dar după ce l-ai crezut o vreme pe Cioran, vine alta în care ţi-e greu să-l mai crezi în totalitate). În schimb, obiectivitatea plină de patos a lui Nicolás Gómez Dávila îți lasă impresia copleşitoare că (aproape) ai aflat răspunsurile pe care le căutai.
LEONID DRAGOMIR
