EDUCAȚIA SUFLETULUI
Jacques Maritain este unul dintre marii reprezentanți ai neotomismului, curent filosofic ce și-a propus readucerea în actualitate a gândirii Sfântului Toma d’Aquino, filosoful scolastic din secolul al XIII-lea, supranumit „doctorul angelic“. Cine a deschis vreodată Summa theologiae, principala operă a acestuia, sau vreun alt tratat medieval, trebuie să fi fost izbit de cât de îndepărtate sunt de noi problemele, limbajul și metoda de expunere sau soluțiile filosofilor din acea epocă. Așa cum remarca un istoric al filosofiei medievale, ne simțim mai apropiați de filosofia păgână antică decât de gândirea creștină medievală. Dacă la dezinteresul pe care-l trezește aluzia la scolasticism adăugăm și plictiseala inevitabilă într-o dezbatere despre educație, ca de altfel și despre morală, cartea lui Jacques Maritain, O filosofie a educației (trad. de Miruna Tătaru-Cazaban, Ed. Spandugino, București, 2021) nu pare prea atrăgătoare. Totuși, cine o va citi va descoperi în aceste texte ale lui Maritain o seamă de reflecții expuse într-un stil limpede, deopotrivă riguros și personal, ce poate arunca o lumină asupra rădăcinilor cronicizatei deja crize a educației umanist-liberale.
Fundamentală în filosofia educației a lui Maritain mi se pare distincția dintre individ și persoană. Orice om, susține filosoful francez, este deopotrivă persoană și individ, adică o totalitate spirituală autonomă, respectiv o parte materială din univers, supusă legilor acestuia. În calitate de persoană, suntem legați de Dumnezeu și de bunurile (valorile) absolute ale ființei, binelui, frumosului, adevărului. Ca indivizi însă, acționăm mânați de instinctele speciei sau sub imperiul mecanismelor sociale, economice, istorice ș.a. Educația ar trebui să aibă ca scop trezirea și dezvoltarea persoanei, fără a neglija nici aspectele ce țin de individualitate, și păstrând în permanență ierarhia ontologică a primatului persoanei asupra individului.
Absența ideii de suflet în psihologie și științele umane pare a fi demult o certitudine. De ceva vreme o putem constata și în viața reală, în privirile goale ale semenilor întâlniți prin mijloacele de transport sau în resentimentele și frustrările ce au infectat relațiile interumane. În aceste condiții, readucerea în prim-planul reflecției asupra educației a ideii de suflet de către Jacques Maritain capătă și mai mult relief. El nu obosește să ne reamintească faptul că scopul principal al educației este formarea omului, pe când integrarea socială sau dobândirea abilităților tehnice în orice domeniu sunt scopuri secundare. Înainte și mai presus de orice specializare, educația trebuie să vizeze „centrul interior, sursa vie a conștiinței personale, unde iau naștere totodată și idealismul, și generozitatea, simțul legii și simțul prieteniei, respectul pentru celălalt și, în același timp, o independență ferm înrădăcinată față de opinia comună“. Nu dobândirea de cunoștințe, ci dezvoltarea intuiției, facultatea cea mai importantă în procesul cunoașterii, ar trebui să fie țelul educatorilor. Pentru aceasta li se cere nu atât o tehnică pedagogică, ci atenție și grijă pentru „identitatea misterioasă a copilului“, manifestată ca spontaneitate creatoare. Agentul principal al educației este, precum se știe încă de la Platon, învățăcelul nu învățătorul. În el se află nu cunoașterea, ci principiul vital al cunoașterii, tot așa cum știința nu e în cărți, ci în minți.
Filosofia educației este parte a proiectului său privind „umanismul integral“ (acesta este și titlul cărții sale din 1936, carte tradusă recent și la noi). Întemeiat pe baze personalist-creștine, acesta ar trebui, prin redescoperirea integrității omului, să pună capăt clivajelor care au sfâșiat modernitatea, precum cel dintre individualismul burghez și colectivismul totalitarist (nazist sau comunist) pe plan social-politic sau, pe plan personal, între exigențele sociale (munca) și cele personale, axate pe înflorirea vieții spirituale. Rolul educației pentru un umanism integral este, bineînțeles, crucial, deoarece prin educație s-ar putea genera în tineri setea spirituală ce i-ar face să caute întreaga viață să se bucure de realizările din diverse domenii ale artei, științei, filosofiei, teologiei ș.a. Cred că noutatea adusă de ideea umanismului integral constă în reevaluarea dimensiunii contemplative a vieții spirituale, neglijată într-o lume dominată de concepții materialiste sau pragmatiste.
Mesajul lui Maritain este, în esență, simplu: viața interioară a spiritului trebuie să-l ghideze pe om, nu dorințele egoiste sau egocentrice de putere asupra lumii exterioare și a celorlalți. Numai înăuntru, în „cămara sufletului nostru“, putem găsi puterea de a iubi, de a crede în Dumnezeu – singura persoană prin care putem iubi toate persoanele – și de a fi liberi. Fără energia libertății interioare, pe care doar o educație autentic liberală poate să o elibereze, însăși democrația riscă să degenereze în forme mai fățișe sau mai ascunse de tiranie.
Poate că principiile filosofico-teologice cu rădăcini în filosofia tomistă sau în cea aristotelică ale filosofului neotomist ni se vor părea niște vise idealiste, fără legătură cu vremurile noastre tehnocratice. Să le luăm atunci măcar ca etalon prin care să măsurăm dezumanizarea unui om redus la voință de putere, plăcere și nevoia supraviețuirii. Voi încheia cu un aforism al lui Nicolás Gómez Dávila, întrebându-mă ce ar spune Jacques Maritain în legătură cu pesimismul, totuși atât de plin de credință, al autorului catolic columbian: „Rezistența e inutilă, când totul conspiră în lume pentru a distruge ceea ce admirăm. Ne rămâne însă întotdeauna un suflet neclintit pentru a contempla, pentru a judeca și a disprețui.“
LEONID DRAGOMIR
