E SCEPTIC, DAR NU SE TRATEAZĂ

Personajul rândurilor de față, DUMITRU AUGUSTIN DOMAN, este înainte de orice altceva un om bun. Din naștere și prin lucrarea Domnului. Să ai de-a face cu un om bun, în zilele noastre, e semn că ți s-a mai iertat din păcate. Să ai de-a face cu un om bun, care scrie bine, simte și gândește bine și care, atunci când te privește, vede ce e mai frumos în tine, e deja o binecuvântare.

Dumitru Augustin Doman s-a sărbătorit la sfârșit de august. E un fel de a spune ”s-a sărbătorit”, pentru că este atât de modest, încât orice trimitere sau aluzie la date sau evenimente importante din existența lui îl împurpurează pe loc. Așa că ”s-a sărbătorit” trebuie extras din conținutul lui obișnuit și introdus în calendarul comunității astfel: în ziua de 29 august a anului 1953, a venit pe lume, la Șovarna, în județul Mehedinți, prozatorul de mare talent și gazetarul cu pișcător condei, Dumitru Augustin Doman.

Cărți, premii, festivaluri, recenzii și pagini în revistele de cultură naționale și în antologii, veghe de zi și, probabil, și de noapte, în calitate de redactor-șef al revistelor ”Calende” și ”Argeș”, în perioade de rod cultural pe meleagurile noastre – iată cum arată, în câteva cuvinte, orbita vieții personajului nostru.

Anul trecut, Dumitru Augustin Doman a publicat, la Editura ”Grinta” din Cluj-Napoca, volumul ”366 de însemnări din anul pandemiei”. Intervalul de referință este precis: 1 ianuarie 2020 (miercuri) – 31 decembrie 2020 (joi), an bisect. Volumul este o bijuterie de 162 de pagini cât o palmă răsfirată de domniță. Se citește prin identificare afectivă cu autorul. Lui Dumitru Augustin Doman i-a fost, de pildă, teribil de frică de COVID. În 43 de zile, a ieșit din casă doar de două ori și atunci câte o jumătate de oră, a purtat masca regulamentar și a fugit ca un stigmatizat de orice ființă omenească. A citit și a recitit, a scris și a rescris, a reconsiderat opere, scriitori, gânditori, lumi literare, ca și cum ar fi avut de susținut examene cu sfinți sau cu zei. Când își îngăduia luxul unei pauze, se plimba prin livada cu vișini înfloriți și cu flori galbene de păpădie, forțându-se să uite numărul morților de COVID din ziua aceea. A făcut bășcălie românește:  Ies după 35 de zile, de la 7.00 la 7.30. Merg la Lukoil să iau benzină, apoi la piață să încarc telefonul mamei și să iau bere și plăcintă dobrogeană. Piața e aproape pustie. De când n-am ieșit, s-au făcut lucrări de jur-împrejur, iar peste drum de piață s-a construit o benzinărie. Mi-am pierdut reflexele de șofer. Noroc că circulația e rarefiată. M-am sălbăticit. Trăiască guvernul și lupta pentru pace!

A încetat, la un moment dat, să se mai revolte împotriva triburilor politice. Le-a tratat ca pe stupizi, cu un comentariu în surdină, cel mult. Nu a reușit să se mai îndrăgostească și nici să mai îmbrățișeze vreo cauză nobilă: M-am reținut la timp. Dacă are COVID? De ziua lui, acum două veri, se resemnase deja: De ce? Pentru că versul lui Arghezi ”Clipa trăiește, veacurile mor”, a devenit ”Veacurile trăiesc, clipa e moartă”.

Dumitru Augustin Doman se descurcă exemplar în spațiul narativului fragmentar, un gen literar care câștigă atenție și simpatizanți, tocmai fiindcă vremurile ard de nerăbdare. Nu oricine, însă, poate gândi un text în această formulă. E nevoie de o mobilitate stilistică de acrobat, de o înțelegere aproape telepatică a contextului și de o predispoziție către pesimism, unul de dus pe picioare, pe care să-l simți cum te râcâie în stomac, dar la care nu poți să renunți, căci cum să mergi altfel mai departe în literatură și în viață: Sunt sceptic dintotdeauna, dar abia acum – în pandemie – mi-am dat seama că sunt un sceptic care vrea mereu să fie dezamăgit în scepticismul lui.

Prof. LIVIU MARTIN