DRAGOSTE ȘI POEZIE


Poezia de dragoste rămâne pentru noi, românii, indiferent de starea vremurilor sau a națiunii, Cosânzeana veghetoare a traiului de zi cu zi. E drept că, astăzi, nu mai citim în ritmul susținut de altădată, dar scriem, în continuare, cu frenezie. Scriu poezie și foarte tinerii, și seniorii. Și consacrații, și diletanții. Și talentații, și suferinzii de boli sufletești, convinși că alt leac, sub soarele acesta, nu există. Nu mai avem, așa este, disponibilitatea veche. Atunci când funia înțelegerii se apropie de par, însă, poezia, mai ales poezia de dragoste, ne sare în ajutor. Privite prin ochii poeziei, viețile noastre sunt mai degrabă adânci și misterioase decât mărunte și fără vlagă. Încă mai avem ceva de aflat, de simțit, de lăsat moștenire. Poezia, mai cu seamă poezia de dragoste, este cea mai frumoasă moștenire.

Poezie de dragoste – și încă inspirată – scrie și doamna EUGENIA BĂDILĂ KARP, născută și formată în Câmpulung Muscel, stabilită de mulți ani în București. Doamna Eugenia Bădilă Karp este membră a Uniunii Scriitorilor din România și câștigătoare a două premii internaționale: Premiul de Lirică Feminină ”Novalis” (München, 1999), respectiv Premiul ”Publio Virgilio Marone” (2005), acordat de Academia Internazionale ”Il Convivio”.

Toate cele nouă volume, publicate până în prezent, au ca temă centrală iubirea. L-am citit de curând pe cel din urmă, apărut în anul 2020 la Editura ”Ars Docendi” și  intitulat ”Poezie de dragoste”. Nu sunt în măsură să mă pronunț decât subiectiv, absolut subiectiv cu privire la cele peste 120 de texte lirice minione. Prin urmare, considerațiile mele trebuie respectate în calitatea lor de considerații de cititor care frecventează des și cu responsabilitate, îmi place să cred, poezia. Iată care sunt ele:

Doamna Eugenia Bădilă Karp apelează la figurile de stil așa cum respiră. Întâlnim la tot pasul gradație, comparație, metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie, metonimie, personificare etc. Probează, în acest fel, un talent cultivat și o intuiție bogată în relație cu limba română cea atât de generoasă. E reconfortant să ți se amintească poetic faptul că, în limba ta, se găsesc de toate pentru toți și că nu e nevoie să te pedepsești, să te umilești, să te schimonosești cu zorzoanele altor limbi, doar fiindcă așa e la modă: ”Te târai pe sufletul meu./ Melc,/ Și șarpe,/ Și panteră./ Eu eram dresor de lei/ Și din când în când,/ La rampă,/ Tu erai/ Dresorul meu”.(”Dresorul meu”)

În al doilea rând, remarc faptul că versul are siguranță și impetuozitate. Emoționează fără să fie patetic. Are ecou. Și curge pe fundalul unei înțelegeri împăcate, înțelepte i-aș mai spune, cu văzutele și nevăzutele: ”Sufletul meu/ Îngenuncheat/ Ca/ Un animal împușcat./ Și câte gloanțe/ L-au străpuns!/ Sufletul meu/ Se scurge,/ Uitare de sânge”. (”Uitare”)

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dacă vom reîncepe să avem sens sau vom continua să trăim fără direcție. Sunt convins, însă, că poezia de dragoste ne va supraviețui și că, la momentul sortit, va face în așa fel încât să fim mai mult decât vânt și cenușă: ”Să păstrăm cadența timpului tors/ De fetele tinere în prag de iubire,/ Să ieșim din tăceri/ Ca din propriul destin,/ Să cerem recurs/ Sărutului care se vinde/ În vrac”. (”Recurs”)

Prof. LIVIU MARTIN

Articol adăugat în 21 noiembrie 2022

Mai poţi citi şi…