DOMNEȘTII LUI ION HIRU ȘI AI MĂDĂLINEI DANCIU

Există locuri pe care Dumnezeu le ține în palmă. Le ține cu oamenii lor, cu tot. Nici nu știu dacă locurile sunt ale oamenilor, dacă ele îi modelează sau dacă oamenii, prin ceea ce sunt și fac, prin felul în care îmbrățișează firea și se îmbrățișează unii pe alții dau locurilor chip, suflet și melancolie.

Așa este la Domnești, comună argeșeană, aproape de izvoarele Râului Doamnei, în nord-estul județului. Că lucrurile stau cum spun acolo, adică sunt rânduite pe placul lui Dumnezeu, depun mărturie Ion C. Hiru și fiica sa, Mădălina Elena Danciu, autorii lucrării în două volume, însumând aproape 900 de pagini – ”Întru neuitare. Periplu de suflet prin istoria unui sat (Domnești: documente, oameni, fapte)”. Autorii sunt modești, consideră că n-au realizat tocmai o monografie, deși istoria este depănată aici cu risipă de înscrisuri, note, mărturii, fotografii, rigoare și neostenită preocupare. Menționez, în sprijinul afirmațiilor mele, câteva dintre temele dezvoltate după tipic: documentele datând din secolul al XVII-lea, privitoare la istoricul comunei Domnești-Muscel; declararea comunei Domnești stațiune climaterică; sosirea refugiaților români din Transilvania în Domnești; înființarea dispensarului asigurărilor sociale din Domnești; prima farmacie din Domnești; morile și cârciumile; Fabrica de marmeladă; măcelăriile; cronicile de familie domneștene; școlile din comună, în perioada 1882 – 1935 și după; cultura, în același interval; haiducii din Domnești; obiceiurile și îndeletnicirile uitate; tăiatul porcilor; pietre și case de legendă; Biblioteca Publică ”Luca Paul”; Muzeul de Etnografie și Folclor; povestea unei icoane; marile realizări ale anilor 1969 – 1972. Este o trecere în revistă, sumară și subiectivă, menită să stârnească interesul cititorilor, indiferent de măsura aplecării lor către istoria comunităților rurale.

Trăim vremuri de grea încercare. Până și amintirile, legendele, sentimentele cele mai vechi au ajuns să fie trecute printr-o sită ciudată. Spun ”ciudată”, pentru că nu avem siguranța că sita aceasta cerne corect, că-i o sită a Domnului, cum ai Domnului sunt domnișanii sau domneștenii. Tocmai de aceea se cuvine să salutăm cu respect apariția acestei lucrări de referință și să ducem mâna la piept în fața autorilor. Și să lăsăm să plutească în aerul pe care încă îl mai respirăm și sub ochii pe care încă îi mai avem, cuvintele poetului Adrian Păunescu, frumoase ca zilele când nu ne trezeam cu frica în sân și cu moartea la ușă: ”Ceea ce mi se pare evident, ceea ce sfidează orice îndoială este convingerea celui care semnează aceste rânduri că, dacă pe viitoarea Arcă a lui Noe, ar trebui selectate comunități mici, în măsură să reprezinte comunitățile mari, comuna Domnești ar putea fi o comună care ar avea îndreptățirea să reprezinte România. Domnești – o Românie în mic, o țară de domnișani”.

Prof.LIVIU MARTIN