DINCOLO DE PESIMISMUL LUI CIORAN

Pentru unii dintre cititorii săi, efectul pesimismului ce străbate fiecare rând scris de Cioran este, paradoxal, unul tonic, reconfortant, dătător de seninătate și chiar de voie bună. Întrebarea de ce se întâmplă astfel când temele lui favorite sunt: moartea, eșecul, boala, suferința, sinuciderea și altele de același fel? se impune firesc. Întrucât mă socotesc, de la o vreme, ca făcând parte din această categorie de cititori, voi încerca să ofer un răspuns luând în considerare mai multe aspecte.

Chiar fără a intra în conținutul gândurilor sale, consider că efectul paradoxal, vivifiant, chiar euforic pe fond pesimist de care vorbeam este el însuși un aspect al cultivării consecvente a paradoxului de către Cioran. Prin paradox, el reușește să oprească fluxul „monologului interior” (Mihai Șora) situându-se și implicit situându-ne și pe noi față în față cu viața pe care uităm să o trăim, neîncetând să o încorsetăm în schemele noastre mentale, să o adaptăm scopurilor și rolurilor noastre sociale. Ideea de origine romantică a conflictului dintre viață și spirit, rațiune, cultură a rămas o constantă a meditațiilor sale, iar el, spre deosebire de Noica, cel căruia îi mărturisea „secretul” că iubește viața, ia întotdeauna partea vieții. Atunci, i s-ar putea reproșa de ce ține mereu să o denigreze acuzând totul, începând cu nașterea sau chiar cu creația? Ce-i drept, o face cu autoironie și adesea cu un umor subtil, care transformă vituperările sale într-un fel de vaccinuri atenuate; adică generează anticorpi, „dau naștere energiei care le neagă”, cum spune el undeva despre cărțile negative. Și ale sale pot fi citite așa – am cunoscut oameni care s-au convertit la credința creștină dorind să i se opună – dar dincolo de un anumit prag nici nu mai e nevoie de vreo luptă. Căci, după ce te-a confruntat cu contradicțiile insurmontabile ale existenței, arătându-ți în același timp cât de departe ești de înțelepciune, adică de capacitatea de a le depăși prin detașare, îți oferă brusc soluția salvatoare: să nu faci nimic, să nu te mai agiți și să lași lucrurile în voia lor, iar pe tine să te accepți așa cum ești, fără să cauți justificări, sprijin în vreo credință, ideologie, filosofie ș.a. Măcar pentru o clipă ești, ca și el, eliberat de iluzii, întrezărești adevărul chiar dacă nu-l poți atinge și cu atât mai puțin să te menții în el. Pare puțin, dar satisfacția pe care o resimți odihnindu-te în paradoxurile sale sclipitoare arată că nu e așa.

Cioran este un autor pentru ceasurile când, sătui de înfrângerile și mai ales de triumfurile noastre, rămânem singuri cu noi înșine. E un interval periculos din care încercăm să scăpăm, iar soluțiile alese sunt cel mai adesea autodistructive. Unor potențiali sinucigași li se adresează Cioran și cred că scrisul său poate funcționa în cazul lor ca o terapie. Dezvăluindu-ne lucruri incomode despre sine și indirect despre noi înșine, le face, datorită talentului, acceptabile, ar spune psihanaliștii despre el, ca și despre orice scriitor autentic. Cred totuși că efectele scrisului cioranian depășesc psihologicul printr-o viziune tragică, de factură metafizică, asupra existenței. În centrul ei este resemnarea, obținută prin acceptarea deloc pasivă, ci însoțită de revoltă, a imposibilității oricărei soluții existențiale. Departe de a conduce la un pesimism dezabuzat, culminând poate cu sinuciderea, resemnarea tragică la care sfârșește Cioran are drept rezultat creșterea bucuriei de a trăi și sporirea curiozității lucide față de mersul negativ, dar tocmai de aceea interesant, al lumii. Distructive sunt doar iluziile de orice natură, începând cu cea a importanței nemărginite a eului, împotriva căreia se îndreaptă neobosit (auto)ironia cioraniană. Chiar dacă moralistul (pentru că asta este în fond Cioran, din scrierile franceze cel puțin: un moralist trecut prin romantismul german) nu poate atinge înțelepciunea, ale cărei forme orientale și occidentale l-au atras deopotrivă, prin care eul este definitiv depășit sau pus la locul lui, o purificare tot se obține din asumarea imposibilității de a atinge o asemenea performanță: o înțelegere de sine, eliberată de iluzia atotputerniciei ființei umane în general. Istoria, cu tot cortegiul ei de crime și nenorociri, este produsul acesteia, iar procesul va continua, agravându-se pe măsura „progresului” care nu face decât să o întrețină. Fatalitatea că tot ce face omul se întoarce împotriva lui, una dintre convingerile sale de neclintit, este consecința căderii, a unui blestem ce apasă asupra omului încă de la creație și aici se află esența tragicului. Eșecul definește condiția umană, vina purtând-o însuși Creatorul, susține Cioran sub influențe gnostice, de aceea trebuie să învățăm să-l recunoaștem și să-l asumăm mai ales atunci când poartă masca aparențelor și atât de fragilelor noastre victorii. „Nu contează decât un lucru: să înveți să pierzi”, afirmă el aducând încă o precizare, de ordin practic să-i zicem, ideii de resemnare tragică.

Din perspectiva adoptată aici, problema principală a lui Cioran este aceasta: cum să trăiești bântuit de o luciditate care te împiedică să fii atât înțelept, în variantă hindusă, budistă, stoică, sceptică sau altele, cât și credincios? Neputința de a crede, căci în ceea ce privește atingerea înțelepciunii pare resemnat, îi accentuează și mai puternic viziunea tragică. Cred însă că, dincolo de criticile sale, adesea blasfematoare, la adresa creștinismului, Cioran reușește să îl facă pe un credincios și mai conștient de răul la care a răspuns Hristos, prin moartea și învierea Sa. Deci și aici negația sa poate avea un efect pozitiv. Parafrazând ceea ce spunea despre Eliade, că este un spirit religios fără religie, mă întreb dacă nu cumva, dintr-o perspectivă creștină, s-ar putea spune despre el că este un spirit creștin fără Hristos. O altă contradicție în noianul care-l bântuie?!

„Dacă încercările prin care treceți, în loc să vă destindă, să vă transpună într-o stare de puternică euforie, vă demoralizează și vă înăcresc, aflați că n-aveți vocație spirituală”, spune un aforism din Despre neajunsul de a te fi născut. Umor, cel mai adesea negru, autoironie, sentiment ale eșecului și zădărniciei oricărui efort, demontarea iluziilor fără de care recunoaște însă că nu se poate trăi, necesitatea împăcării atât de greu căutate și imediat pierdute cu limitele proprii, identificate cu ale omenescului, toate au menirea de a ne reaminti firescul vieții pe care-l distrugem iremediabil, cel puțin aici, în Occident. Dincolo de pesimismul cioranian, întemeindu-l cumva, se află o mare iubire de viață. Prin ea, Cioran iese din rândul nihiliștilor și reușește, grație stilului unic, îmbibat de atâta cultură, să o transmită celor care-l iau în serios în aceeași măsură, adică nici mai mult, cum fac unii adolescenți, dar nici mai puțin, precum anumiți comentatori, în care se include pe sine¹.

LEONID DRAGOMIR

¹ Când i-am citit prima oară cărțile românești, prin 1987-1988, eram – cred – mai cioranian decât Cioran. Apoi, mai ales după ce l-am descoperit pe Nietzsche, l-am mai frunzărit din când în când doar pentru stil, ziceam eu. Mai târziu, citindu-i Caietele, corespondența, interviurile, revizionând filmul Exercițiu de admirație, ascultându-l pe Mihai Șora care l-a cunoscut în tinerețe, am fost atras de omenescul și omenia sa dovedită cu mai multe prilejuri. Recent am început să-l recitesc în cheia resemnării tragice despre care am vorbit aici și care e sinonimă întrucâtva împăcării cu soarta a țăranilor din Rășinariul natal. Cam aceasta ar fi dialectica raporturilor mele cu Cioran, de aproape patru decenii încoace.