DIN ARHIVELE ISTORIEI

JUDEȚELE ARGEȘ ȘI MUȘCEL, ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939 – 1945)

Lucrarea pe care i-o datorăm istoricului și publicistului SEVASTIAN TUDOR, personalitate proeminentă a ultimelor decenii de cultură vie, activă din urbea noastră, își propune o abordare mai aproape de adevărul trăit a temei enunțate în titlu. Cu alte cuvinte, autorul dă la o parte coaja politică, duplicitară, în care ne-am obișnuit să ne ascundem, convinși că numai așa vom putea supraviețui, și se străduiește să prezinte informațiile la care a avut acces în lumina pe care arhivele le-au păstrat-o nealterată.

Sevastian Tudor este un sentimental, dar emotivitatea și bunătatea sa funciară nu-l împiedică să interpreteze corect și coerent evenimentele, dimpotrivă, îl responsabilizează, conștient că istoria se rescrie oricum, adică fără voia noastră. Ca atare, e mai bine, e mai înțelept să participăm onest la rescrierea ei și să privim adevărul în ochi.

Adevărul sau adevărurile autorului acestei lucrări sunt sensibile, printre altele pentru că vin în răspăr cu trendul istoric și, desigur, politic actual. Ele dobândesc, însă, o valoare specială, mai ales în contextul în care generațiile tinere, cu mintea curată, nevinovată, au început deja să cadă pradă barbariei ideologice. Care sunt, așadar, adevărurile istoricului Sevastian Tudor despre starea de fapt și despre rolul jucat de județele Argeș și Mușcel în cel de-al doilea război mondial?

Este vorba, pe de o parte, despre fundalul economic, caracterizat printr-o dezvoltare progresivă a celor două județe, între anii 1936 – 1937, cu un vârf în 1938. Tot atunci a crescut și numărul populației, cu deosebire în orașele Pitești, Câmpulung-Muscel și Curtea de Argeș. Piteștiul, potrivit anuarelor vremii, a început să conteze pentru economia națională, grație poziției sale geografice și statutului de important nod de cale ferată, de asemenea ca debușeu principal de desfacere a mărfurilor și de tranzacții comerciale.

Odată cu intrarea în război, la 22 iunie 1941, alături de Germania și de Italia, situația se modifică radical. Și deschidem acum paginile altor adevăruri istorice: cutremurul din noiembrie 1940, inundațiile din iulie 1941, mobilizarea bărbaților activi, prelungirea zilei de lucru, criza alimentară, sărăcirea accelerată a populației, ca să nu mai vorbim despre războiul în sine, o traumă pentru toți cei care l-au trăit, și care a însemnat – sec, rece –  pierderi de vieți, distrugeri materiale, frică și dezordine socială, restricții, refugiați polonezi, dar și din Moldova, Transilvania, Dobrogea, samavolnicia Armatei Roșii, cote în produse și animale pentru Uniunea Sovietică. În tot acest timp, soldații argeșeni și mușceleni rezistau eroic pe frontul de vest, în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia.

Notabilă este, în haosul general – greu de imaginat pentru consumatorul de tehnologie de astăzi, care caută febril, stând comod în fotoliu, știri de senzație, fără miez – activitatea culturală, desfășurată în Argeș și Mușcel. Și ea tot o formă de rezistență și de eroism.

Autorul scrie argumentat despre problema evreilor de la noi, subliniind că aici, adică în Argeș și în Mușcel, nu s-au petrecut incidente grave. Mai mult, consideră că șansa – istoria o ia adesea în derâdere, deși nimic nu justifică o asemenea atitudine – șansa argeșenilor și a mușcelenilor a fost mareșalul Ion Antonescu. Aflat în fruntea Guvernului, acesta a sprijinit cele două județe, construind un sat modern, satul Antonești, și contribuind financiar la refacerea obiectivelor distruse la Sălătruc, dar și a multor biserici, școli, spitale, primării, șosele, poduri, case.

Volumul conține și o secțiune de fotografii, menite să completeze informația și să deschidă și altfel de ferestre către sufletul acestei lucrări, căreia istoricul Sevastian Tudor i s-a dedicat. Curajos, discret, bonom, pe deplin responsabil. Vă recomand, stimați cititori, volumul, încredințat că orice zi, pe care o lăsăm să treacă amăgindu-ne în continuare sau asimilând fără discernământ ce ni se vinde pe taraba planetară, este o zi pierdută, o zi dincolo de care nu mai putem face nimic pentru România.

Prof. LIVIU MARTIN