DAN DRĂGOI – poezii din volumul ”Alfabetul Inimii” –
Gropar
Așteptarea, tăcerea – doar uși spre infern,
Iar groparul tot sapă, tot sapă etern.
Înserare
Odată cu înserarea, înțelegem totul,
Suntem pe pământ împreună de o mie de ani;
Am rămas fără proră și fără matelotul
Care ne vindea, pe la colțuri, iubirea pe bani.
Lumina
Stau într-un colț ca un leu
Și-aștept o pradă să vină
Și nu știu dacă leul sunt eu,
Săgetat de-o scânteie divină.
Prăfuit manuscris
Pasărea Paradisului nu poate să cânte
Când prăpastia cântecului ieftin ne vinde…
Adaugi umbrei noastre un rai interzis,
Iubirea mea-i un prăfuit manuscris.
Presimțire
Alunecare pe pojghița
mereu și mereu
mai subțire.
Slalom perfect, atent,
o șansă, o presimțire;
Eu stau pe margine,
asistând la spectacolul orbirii.
În spatele meu,
neștiut și frumos
înfloresc trandafirii.
Regret
Acum îți scriu despre umbră,
Își scriu despre tristețea din vis,
De taina păcatului, sumbră,
De rana mea de proscris.
Acum îți scriu cu ninsoare,
Îți scriu cu regretul meu mut,
Că totul a fost împilare,
Că nu te-ai născut, că nu m-am născut.
Ropote, clocote
Doamne, ce frumos e
Acest sfânt amurg,
Acest amurg în clocote!
Și cum se-nfiripă, când treci,
Strofele, freamătul, ropotele!
Și cum curg în amurg
Ploile de cuvinte ce plâng –
Ropot peste morminte,
Clocote sfinte, cuvinte…
Stafii
Copacii par așa de fragili și-nghețați,
Încât îi poți doborî c-o suflare,
Fără de frunze și-n zăpadă-ngropați,
Par stafii ancorate între cer și pământ.
Trăiesc pe vecie în noi și-n cuvânt,
Rădăcină de viață și cânt,
Întrupare, destin și mormânt…
Străin
Azi îngerii dorm acolo, pe poteca muntelui viu,
Iar eu trăiesc în locul străinului pe care nu-l știu…
Talantul
Copilăria se zguduie ca un Duh peste ape,
Caută talantul îngropat în brazda luminii.
Dar nimeni nu poate acum să-l dezgroape,
Că-n brazda astrală iar înfloresc crinii.
Târziu
La poarta destinului meu vreau să fiu,
Dar urma mi se pierde și se face târziu.
Tămăduire
Va fi ultima carte pe care-o mai scriu,
Va fi ultima toamnă în care n-o să mor,
Va fi tămăduirea din clocotul cel viu,
Va fi apusul ploii și plânsetul din nor.
Va fi ucisul zâmbet, urcând cărări în gând,
Va fi tainica floare, în bronzuri noi turnată
Și n-o să mor sub pleoapa albastrului pământ
Până nu vin la tine, să te mai văd o dată…
Zbor
Nu-i nicio armură și nicio săgeată,
Lumea întreagă e buimacă și beată,
Totul e minciună, totul e vis,
Eu zbor spre un alt Paradis.
Ani-lumină
Tu știi prea bine: nu am nicio vină,
Ne-om regăsi la mii de ani-lumină;
Și-atunci când se închid rănile vechi,
În colivii de flori vom fi perechi.
Clipa
O, clipa despărțirii, uscată și seacă, dar înaltă…
Voluptatea morții și a vieții sunt acum laolaltă!
Casa din lumină
Nimic din vatra veche nu seamănă a pâine…
Împuținată, noaptea mâncată e de mâine.
Înfrigurată, mama aleargă prin grădină
Și spune-o rugăciune de-acolo, din lumină.
Fir de iarbă
Sunt fir de iarbă sau sunt os
În câmpul care crește-n jos,
Sunt pâinea vieții ce se frânge,
Sunt fir de iarbă sau sunt sânge?
O, Doamne, fir de iarbă sunt,
Ce se cosește prea curând.
Sunt suflet unduit de vânt,
Sunt o fărâmă de Cuvânt!
