CRISTIAN SABĂU: Un bust pentru DUMITRU M. ION – Omul-Instituție (II)

O mostră de performanță poetică: 3 poeme de Dumitru M. Ion

Pentru aceia care nu i-au cunoscut opera poetică, dar și pentru cei care au cunoscut-o, dar au uitat-o, o mostră de performanță poetică:

Cărările Euritmiei

Prin odăile-albastre ale Ţării de Sus

Oştiri îngereşti deretică-n zori –

Pe fereastră aruncă de la al şaptelea cat

Fragede raze:

În sunetul lor,

Printre miresme de surle mărunte

Şi speriate chimvale,

Din spuma rănită

A minţii mele răsari

Tu, Venus Iudeopterix,

Cu anemona-nflorită

Între coapse de fier.

Liniile strâmbe ale şoldului tău

Sunt cu mult mai frumoase

Decât liniile drepte

Ale căii fără păcate

Care duc către cer.

Un ritm senzual născoceşti:

Ochii tăi – două golfuri

Unde se joacă delfinii,

Gura ta – voluptuosul coral

Care mă cheamă să eşuez:

Iei cu o mână

Laptele cald al luminii,

Cu cealaltă rupi o fărâmă

Din drojdia norului,

Cerni de pe tobă,

În ritmul ursitei,

Praful făinii –

Le pui laolaltă şi-ndelung le frămânţi

Cu unealta piciorului,

Aşezi aluatul apoi la dospit

Şi, când a crescut

Cât trupul unui copil,

Azvârli plămada cea vie

În gura cuptorului.

Dar acolo, acolo pe tavă

Tu vezi altceva rumenind

La un foc domolit

Precum al chindiei.

O, Venus Iudeopterix,

Ce pâine albă vom mânca amândoi

Pe Cărările Euritmiei!

Ioan Metafora

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Ioan Botezătorul Ioan,

Ioan Scărarul Ioan,

Ioan Fără Ţară Ioan,

Ioan cel Groaznic Ioan,

Ioan Lumina Lumii Ioan,

Ce dor mi se făcuse de tine

Io, Ioan Metafora Io.

Îţi aduceam flori ofilite în mâini,

Mireasma maramelor morţii

Închinând-o pe treapta în care

Talpa atâtor picioare săpase

Spre mine-un Colisseum minor.

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Mâna-mi urcând în văzduh a cosit

Aerul plin de urlet de fiare –

De frică-am uitat să mă port,

De spaimă murisem în mine!

Fie numele tău lăudat,

Floare cu gâtul tăiat,

Stâlp de Himeră-nghiţit,

Ochi ce-ngrozeşte-ngrozit,

Ţărână în care-i murit omorât,

Fragă a ciumei oprită în gât,

Vultur dinastic canonizat,

Fie numele tău lăudat!

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Din pricina unei femei de pe drum –

Mergeam împotriva obrazului ei

Şi ea m-a cuprins blestemând:

– Te sărut cu gâtul întins,

Cu gâtul de spadă tăiat.

Prin vânzare să fii cumpărat!

M-aş fi lipsit chiar atunci de păcat,

În cugetul meu să rămân încuiat,

Dar Lebăda-n cer a cântat:

– Ioan Metafora, Hristos a-nviat!

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Cum altora li se face urât,

Cum şi mie mi se face urât

Când fulgerul alb te hrăneşte

C-un trăsnet, Ioan Metafora, Io.

Monologul Himerei

1.

Sus, sus, bunule Scrib,

Sunt ele, uriaşele peşteri

Zidite-n divinele timpuri –

În urechile lor

De sfincşi ai abisului,

Pe eternele tronuri,

Stau nouri în formă de creier –

Cu ei ceru-ţi gândeşte

Sfâşierea de sine.

2.

Fructul abstract

De pe spinii Sophiei

Şi lunatecul lotus solar

Ce-şi cască precum înecaţii

Gura lui roză

Din noroaiele nopţii,

Date ţi-au fost călăuze:

În semnele lor ai deprins să citeşti

Punctele cardinale

Ale intrării şi ale ieşirii

Din pustia tăgadei.

3.

Deasupra izvorului Empatiei

Ostenit te apleci să te cureţi

De transhumanţele colbului;

O poftă mai mare decât suferinţa

Îţi ia oboseala cu mâna –

Îţi dă în schimb o speranţă

Soră cu Moartea:

Numele tainic al Poesiei

Ar putea fi chiar numele tău!

4.

Cuvintele vin să-şi primească botezul

În apele minţii:

Pe prapurii lor de porfiră,

Aşa cum dinţii seminţelor

Sunt smulşi în eter

De firul de lună,

La fel îşi brodează şi zorii

Recolta de spice.

O, Scribule, ce mărturie

Că nu eşti singur pe lume

La utrenia imnului.

5.

Rosteşti numărul numelui

Şi-n rama iluziei

Dublul ţi-l vezi

Cu genunchiul la gură,

Ţinând în echilibru Balanţa:

Încrucişate, mâinile sale

Fac semnu-armoniei.

6.

Pe-un talger Metafora naşte –

Pe altul, în leagănul fără picioare,

Plânge Simbolul.

Scoţi de la piept o tăbliţă de lut,

În două o frângi

Ca pe-o bucată de pâine,

Fericit că ai cu cine-mpărţi

Monologul Himerei:

7.

– Eu sunt Tu, îi şopteşti

Prin sita luminii.

– Tu sunt Eu, îţi răspunde

Prin hăţişul de raze.

– Tu eşti El, te încumeţi să-ntrebi

Căutând pe furiş să-i descoperi în palme

Cuneiformele jertfei.

Dar nimeni nu-ţi mai răspunde –

Te trezeşti urcând pe Vârful Omul

Cu mâinile-ntinse în vânt.

**

DUMITRU M. ION – Omul-Instituție

De prin 1970, atunci când Louis de Funѐs juca în „Omul-orchestră”, foarte mulți au fost cei care au preluat expresia și au aplicat-o ca pe o etichetă unor oameni care păreau să facă cea mai mare parte a activităților unui grup, ba chiar să fie considerați de neînlocuit. Nu cred că referirea la actorul francez și filmul citat este cea mai apropiată de adevăr. Mai degrabă ar fi fost citarea ca întemeietor al sintagmei a jazzman-ului Sydney Bechet, american prin născare (și formare), dar stabilit, mort și îngropat în Franța. Sydney Bechet a fost cel dintâi care a cântat (și a înregistrat) o melodie, succesiv la șase instrumente, de parcă ar fi fost interpretată de o orchestră de șase instrumentiști. Și totuși nu prea îmi place această expresie, poate fiindcă am văzut-o aplicată cu multă larghețe și cam fără discernământ. Și dacă asta nu-mi place, recunosc, prefer o altă expresie și anume Omul-Instituție, expresie care se pliază mult mai bine pe câte un om + sfera sa de activitate (fie aceasta “cu răspundere limitată”, vorba economistului).

Am cunoscut (și încă mai cunosc) Oameni-Instituție, oameni care au creat intituții și zeci de evenimente culturale de marcă, de talie mondială. L-am cunoscut și apreciat pe omul de cultură Ovidiu Cornea, care a creat Festivalul de Teatru Clasic la Arad, pe maeștrii Emil Boroghină și Constantin Chiriac, creatori ai unor mari festivaluri de teatru la Sibiu și Craiova. Chiar și în Argeș am mai avut un Om-Instituție, în persoana profesorului Gheorghe Gomoiu care, pe durata câtorva decenii, aproape că s-a confundat cu Festivalul Coral D.G. Kiriac.

Pentru un sfert de veac de Nopți de Poezie de la Curtea de Argeș, Dumitru M. Ion, artizanul principal al evenimentului, merită stima și recunoștința nu doar a argeșenilor, ci a tuturor românilor. Nu este o exagerare, pentru că la început de mileniu III, România se putea lăuda doar cu singur mare festival: Festivalul George Enescu. Dar acesta era un festival pentru organizarea căruia se cheltuiau mulți bani și pentru care lucrau sute de oameni, avea deja o istorie de câteva decenii. „Festivalul lui Dumitru și al Carolinei” a pornit de la un teren viran, pe care munca organizatorilor și talentul participanților l-au transformat în poezie. De-a lungul unui sfert de secol, la Curtea de Argeș au poposit poeți din toată lumea, din Japonia și Australia până în Canada și Chile, s-a prezentat poezie în zeci de limbi. Întorși acasă, mulți poeți au prezentat în publicații orașul Curtea de Argeș cu istoria sa, pitorescul zonei Argeșului și mai ales poezia românească. În doar câțiva ani, festivalul argeșean a intrat în conștiința publicului amator de poezie din întreaga lume, iar în preferințele specialiștilor a intrat în TOP5, alături de mari festivaluri de poezie din lume ca Medellin, Las Palmas, Struga. Dar mai ales festivalul a atras atenția asupra orașului organizator și asupra culturii române, atât cea scrisă cât și asupra culturii populare. Prin dispariția poetului Dumitru M. Ion, Curtea de Argeș a pierdut un vector al propulsării culturii locului în lume. Poate că membrii Fundației Orient-Occident (foarte frumos nume, care dezvăluie și intențiile de apropiere culturală) și mai ales vicepreședintele festivalului, poeta Carolina Ilica, vor găsi resurse fizice și materiale pentru a reporni festivalul, pentru care Dumitru M. Ion a lucrat până la ultima suflare. Și nu este o figură de stil, este  realitatea cruntă a bolii cu care s-a luptat Dumitru M. Ion, care era dependent de două aparate de oxigen, situate de o parte și de alta a camerei în care dormea și lucra. De la pat la masa de lucru, avea de parcurs vreo 6-7 metri care pentru el, în ultimul an, erau ca o cursă de 10.000m. Împuținat fizic și cu vreo șase coaste rupte, ajungea epuizat și trebuia să se odihnească. Uneori nici nu putea vorbi, nu putea răspunde la telefon.

Acest om a ars pentru poezia românească și pentru orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș. Acest om, cetățean de onoare al orașului pe care l-a iubit, merită un omagiu vizibil în marmură sau bronz, sub forma unui bust. În acest sens, o inițiativă cetățenească (sub forma colectării fondurilor necesare) a fost demarată. Mai trebuie ca și autoritățile locale să-și facă partea ce le revine. Sperăm să vedem cât mai repede un bust al poetului DUMITRU M. ION, în orașul de care n-a vrut să se despartă niciodată!