CATEHEZE PENTRU PROGRESIȘTI
“Planeta Pipera”, sintagmă pe care Răzvan Bucuroiu, jurnalist, realizator TV și scriitor, o consideră intrată în uzul comun al limbii, cel puțin la București, dar care are totuși un autor – Teodor Baconski – desemnează o lume aparte, a lucrătorilor în corporațiile multinaționale. Aici par să funcționeze alte reguli decât cele din lumea obișnuită și mai ales timpul dobândește alte dimensiuni, măsurându-se după alți parametri decât cei folosiți de omenire timp de milenii. Este o lume populată de tineri ce-și pun inteligența în slujba inteligenței artificiale, sperând să-și împlinească astfel visele, să-și rostuiască viața și carierele. Cu Dumnezeu pe planeta Pipera. O secvență de duhovnicie citadină (Ed. Doxologia, Iași, 2022) este o carte ce-și propune un scop catehetic: împărtășirea credinței în mediile corporatiste. Bineînțeles, o asemenea întreprindere presupune o anumită familiarizare cu regulile scrise și nescrise ce funcționează acolo, o cunoaștere din interior a tentațiilor, bucuriilor sau frustrărilor ce-i încearcă pe “locuitorii” unei lumi care, datorită hipertehnologizării, pare a se suprapune și adesea opune lumii noastre obișnuite.
Cartea lui Răzvan Bucuroiu este alcătuită din eseuri ce îmbină coerent discuțiile teoretice, de principiu, cu mărturisiri și relatări ale unor experiențe personale, anecdote și citate revelatoare. Întrebarea centrală, prin care “se amorsează tensiunea cărții”, este una pe cât de simplă, pe atât de esențială: ce suntem noi ca oameni? Punându-și o astfel de întrebare, autorul nu-și propune să construiască o antropologie filosofică, ci să le reamintească celor orbiți de puterile extraordinare ale tehnologiei de condiția umană, oferind nu o disertație abstractă despre esența omului, ci o meditație cât se poate de concretă despre: “ce avem al nostru, pe ce ne putem bizui ca valoare personală, punctuală?”
Pentru a răspunde, Răzvan Bucuroiu trebuie să demonteze o seamă de iluzii prin care noua etapă a tehnologiei, numită de Neil Postman Tehnopolis, caută să înlocuiască valorile reale, atât ale creștinismului, cât și ale tradiției umaniste occidentale. Fiecare eseu se focalizează pe această luptă între vechile valori și cele noi, apărute prin distorsionarea celor dintâi, care depășește “planeta Pipera”, extinzându-se la întreaga societate și cuprinzând sufletul oamenilor siliți să se adapteze realităților vieții contemporane. Iluzia fundamentală este aceea că putem, întrucât l-am subiectivizat, să stăpânim timpul, să-l luăm în posesie, așa cum suntem îndemnați pe atâtea canale de socializare și media. “Iar eu vă spun, declară tranșant autorul, că nu este nimic mai fals, nimic mai naiv decât a crede că poți fi stăpânul timpului. Adică al tău”. Cu această ultimă precizare ni se dă și orizontul răspunsurilor oferite de autor celor care, adaptați sau neadaptați la noua paradigmă tehnologică, nu și-au pierdut încă întrebările.
Așadar nu putem fi stăpânii noștri, nu putem fi, așa cum i-a ispitit șarpele în Paradis pe protopărinți, ,,ca Dumnezeu”. Putem în schimb, crezându-ne astfel – iar noile viziuni transumaniste în direcția această indică – să ne dezumanizăm din ce în ce mai mult, rezultatele ,,progreselor” noastre văzându-se în frecvența depresiilor, în distrugerile ireversibile ale naturii și în pericolul, cât se poate de real, al distrugerii planetei (Pământ, nu Pipera). Inexistența progresului la nivelul ființei umane este iarăși o convingere afirmată ferm de Răzvan Bucuroiu împotriva ideologiilor progresiste care, precum se știe, guvernează mediul multinaționalelor, fiind tot mai promovate și de mijloacele media. Putem pune pe două coloane vechea tablă de valori, ale tradiției umaniste și creștine și ale noilor valori progresiste. De prima ține conservarea memoriei, atât de importantă în creștinismul ortodox, pe când progresismul revoluționar (aici este de fapt un pleonasm) face tot ce poate ca să distrugă tot ce ține de trecut (istorie, cultură, tradiții), orientat fiind spre un viitor nebulos și preocupat doar de timpul prezent, redus la dimeniunea consumului. Există apoi o raportare diferită la limbă, la cuvinte, purtătoare ale unor energii teribile, care “atrag realul” (Nichita Stănescu), modelându-l tocmai datorită legăturii lor cu Cuvântul (Iisus Hristos) creator al Universului. Or, noile limbaje tehniciste par a le vida de orice conținut, așa cum se întâmplă cu cuvântul cultură, dar și cu suflet, spirit, sens etc. Împotriva reducționismelor biologist-ecologiste, cu fundal ateist, pentru care diferențele dintre om și celelalte regnuri ale naturii, dacă mai există, sunt numai de grad, creștinismul afirmă diferența ontologică dintre om și restul creaturilor terestre, abisul care ne separă de ele. Cu multă convingere și siguranța conferită de credință, Răzvan Bucuroiu argumentează în favoarea familiei, atât de necesară dezvoltării normale a fiecărui om, a prieteniei, a întâlnirii decisive cu un maestru (în cazul său, acesta a fost Sorin Dumitrescu), a necesitățiii proprietății pentru a nu-ți pierde rădăcinile sau a rolului crucial al feminității în economia lumii și a mântuirii. Scopul suprem al existenței omenești nu este asigurarea unei fericiri, oricum trecătoare, aici, în această lume, ci căutarea și aflarea mântuirii, adică, definește autorul, “a trăi evacuat din timp, din timpul acela care uzează, care obosește, care îmbătrânește, care dezamăgește, iar în final omoară nemilos, și a locui în eternitatea luminoasă a lui acum” (ș.a). Este ceea ce ne-a promis și ne-a oferit Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, prin răstignirea și învierea Sa, eliberându-ne astfel și de multitudinea de frici și angoase ce ne asaltează din toate părțile. Multe eseuri cuprinse în această carte au fost scrise în perioada pandemiei, când frica a fost instrumentalizată, ajungându-se până la ceea ce unii au numit “o religie a fricii”. Tot atunci am văzut și cât de fragilă este libertatea pe care o credeam garantată de regimurile democratice occidentale. Cât privește valorile de care am amintit anterior: familia, prietenia, mentoratul, proprietatea, feminitatea, libertatea, impresia mea – și cred că a oricărui om de bună-credință – este că ele sunt ținta predilectă a noilor ideologii progresist-tehniciste, care vor să le desființeze sau să le deturneze – cum? – falsificându-le. În spatele acestora sunt, ca întotdeauna, niște ei, de această dată scamatorii lumii virtuale, care au creat marile rețele așa-zis de socializare, “o pânză de păianjen care nu numai că leagă oamenii între ei dar le provoacă și adicția șederii laolaltă. Fără ca măcar să se cunoască… Comunitate fără comuniune, potir fără comunicare, beție fără băutură, dans fără muzică”.
Demersul catehetic, care este dublat și de unul apologetic, de apărare a credinței creștine într-o lume ostilă (și nu e vorba doar de “planeta Pipera”), al lui Răzvan Bucuroiu aparține unui laic care vrea să transmită “experiența directă a unui om care și-a trăit propria viață la turație maximă”, precizând totodată că “eu am reușit să privesc câte-odată lumea ca prin ochii lui Dumnezeu”. Și într-adevăr, mărturisește că au fost momente în viața lui când a avut parte de o experiere a lui Dumnezeu, precum intrarea în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, “singurul loc de pe pământ în care îți poți simți sufletul” (o altă “entitate” negată de psihologiile tehniciste contemporane) și mai ales “lecția de înviere”, când fetița lui a fost readusă la viață de aparatura medicală din secția de reanimare a unui spital. “Vuietul acela de ATI care prevestea viața și alunga moartea, ca o exorcizare a ei pe cale mecanică este chiar glasul Domnului care ne vorbește direct”, scrie el marcat evident de acel eveniment cumplit când era să își piardă fiica. Ar merita citate în intregime ultimele paragrafe consecrate credinței cu toată ființa ta în situații-limită, care de fapt se confundă cu viața. Aceasta, ca și celelalte valori autentice despre care am discutat, nu ne aparține, fiind darul lui Dumnezeu Creatorul.
Eseurile lui Răzvan Bucuroiu sunt în esență pledoarii pentru viață în fața atâtor ideologii ale morții ce ne împresoară ademenindu-ne cu iluziile lor deșarte. Sunt multe pagini în care el probează un cert talent scriitoricesc, iar stilul îl situează, cred eu, în descendența părintelui Nicolae Steinhard, un ton cald și o scriitură perfect pliată limbii române contemporane, bogată în metafore, epitete, comparații, dar în același timp precisă, neabătându-se de la ideea pe care vrea să o transmită. Cu astfel de calități, catehezele din Cu Dumnezeu pe planeta Pipera. O secvență de duhovnicie citadină pot ajunge atât la mințile, cât și la inimile cititorilor; chiar și ale celor de pe “planeta Pipera”.
LEONID DRAGOMIR