CASCADE CROMATICE
Despre pictorița MARGARETA POPESCU se poate spune că a murit și a înviat, atunci când părea că toate punțile către viața publică s-au făcut scrum. În urmă cu 13 ani, artista renunța, din motive personale, la spectacolul galeriei și al vernisajului. Nu renunța, evident, la actul de creație. Nici n-ar fi putut, pentru că are vie conștiința Darului sădit în ea de Dumnezeu. Margareta Popescu aparține generației “70 a secolului trecut și s-a stabilit în Pitești – este născută la Curtea de Argeș – în perioada în care orașul nostru provincial nu avea nici statură, nici voce, probabil că nici inimă pentru artă. Aștepta minunea care să-i dea formă, stil, identitate. Precizările vin de la pictorul George Dobrică, un bun camarad de simțire fantasmatică al Margaretei Popescu, cel care, la vernisajul din 4 septembrie, de la Galeria ”Metopa”, a avut un discurs asupra căruia merită reflectat.
Margareta Popescu s-a născut în anul 1946, 19 octombrie, a absolvit Facultatea de Arte Plastice din București, promoția 1968 – și este membră a Uniunii Artiștilor Platici din România, din 1979. A cunoscut vremurile cu sunet și răsunet ale artelor noastre plastice. Mai mult, a contribuit din plin la formarea unei Școli de Pictură la Pitești, în sensul romantic, simbolic al sintagmei. Poate că tocmai de aceea, în cuvântul său de deschidere, George Dobrică a simțit nevoia să se joace cu titlul romanului lui Bulgakov, ”Maestrul și Margareta”, transformându-l în ”Maestrul Margareta”.
”Cascadele” impunătoare, care pot fi văzute îndeaproape până luni, 25 septembrie, ”au forță, densitate, subiectivitate, centru de greutate bine definit, propensiune aulică, racorduri mlădioase cu Spiritualul, cu Nevăzutul” – iată opinia aceluiași George Dobrică.
O perspectivă asemănătoare are pictorița, dr. în Istoria Artelor, Lavinia Elena Vieru: ”Margareta Popescu dezvăluie felul în care armonia naturii este resimțită de creator. Artista privește și transmite imaginea unui aparat perceptiv complex, după care o recompune în spațiul plastic, cu măiestria unui făuritor. Dinamismul unei cascade este transfigurat în locuirile mentale ale cugetării și redat publicului într-o formă complexă, zămislită cu migală, spontaneitate și naturalețe. Observăm consistența compozițională, cromatica proaspătă, suprapunerule grafice de mare valoare. Dispunerea tușelor și a petelor de culoare trădează o cultură vizuală de neegalat și plăcerea de a compune imagini dintr-o lume în care frumosul nu piere, este valorificat și se perpetuează cu forța unei cascade”.
În acord cu cei doi, s-a aflat și regretatul Augustin Lucici care scria, în albumul ”Galeria Artiștilor Plastici Argeșeni”, publicat în 2011, următoarele: ”Creația Margaretei Popescu se descrie prin senzații de izbucniri interioare și îți dă iluzia de mișcare pătimașă, cu abatere de la linia firească la structuri diferențiate… Nu o interesează imaginea încremenită și mai ales exterioară a lucrurilor. O interesează gesturile lăuntrice, aspectul și procesul creator de a defini pictura, de a arunca o lumină asupra intențiilor sale picturale, de care și-a legat întreaga viață”.
În ce mă privește, consider că toate cele 20 de lucrări, realizate în ulei – până și fidelitatea față de tehnica folosită spune ceva despre felul de a fi al artistei – readuc în actualitate un sentiment și o idee pe care le igorăm în ultima vreme. Sau suntem constrânși, într-o formă sau alta, s-o facem. Este vorba despre Măreție. Despre puterea Conștiinței de a se impune în fața Materiei. Despre Conținutul care dă sens Formei.
Românii – și argeșenii nu fac notă separată – s-au obișnuit să trăiască în mic, să se ghemuiască și să se uite după degetul care le arată Cerul. În realitate, Cerul, Slava, Măreția sunt în noi. Artiștii ca Margareta Popescu ne provoacă să ne ridicăm și să pornim la drum, dacă e nevoie – cu timpul, cu locul și cu istoria noastră în dinți.
LIVIU MARTIN
