CARTEA LOCUIRII ÎN SINE
Tipărită peste ocean la sfârșitul primăverii, anume pentru a ajunge în România de Ziua Înălțării Domnului, noua carte de versuri a distinsei scriitoare VAVILA POPOVICI aduce, în această societate confuză și peste măsură de anxioasă, mângâiere și un soi de bucurie în stare să prindă rădăcini.
”Dumnezeu ne aude!” reunește poeme-rugăciune vibrante, rostite cu fruntea sprijinită de palmele împreunate ale cuiva care a trăit din plin și care din plin le-a petrecut pe toate. Călătoria printre amintiri, derulată poem cu poem, rugăciune după rugăciune este insolită ca formulă lirică pentru doamna Vavila Popovici. Desigur, tonul măsurat, atmosfera de reculegere, grija pentru cuvânt, pentru noblețea lui rămân aceleași. Impresionantă este sugestia de sfârșit de lume, care se insinuează de la o pagina la alta, astfel încât, odată ce-ai ajuns la capătul volumului, începi să te întrebi în ce măsură ți-ai aparținut în viață, în ce măsură le-ai aparținut celorlalți, în ce măsură ai trăit inconștient, adică fără să te gândești la consecințe, la pierderi, la răni: Doamne, dacă ai da aripi gândului,/ să scape de coliviile pregătite,/ să poată zbura departe,/ luminând trecutul,/ deslușind ”strălucirea aurului din adâncuri”,/ viitorul, cu ceea ce nu a fost vreodată,/ intuindu-l…/ Dacă ai mai da, Doamne, aripi gândului…? Este târziu, prea târziu pentru aripi,/ prea târziu pentru zbor, Doamne?
Dacă luăm în considerare convingerea profundă a lui Kierkegaard, aceea că a exista înseamnă a ieși din tine, dar nu ca să dobândești o libertate fără discernământ, ci ca să te îndrepți către Dumnezeu, atunci cartea de față este un foarte bun exemplu de viețuire în duhul Misterului. Experiența cunoașterii directe a lui Dumnezeu este practic imposibilă. Credința în El devine, în aceste condiții, intuirea existenței Lui, a unei Prezențe care este, în același timp, o Absență. Fiorul unei astfel de raportări la toate alcătuirile – pământești și nepământești – străbate cartea de la un capăt la altul.
Poeta imploră încă de la început. Titlul cărții – ”Dumnezeu ne aude!” – este o implorare. Altfel decât suntem obișnuiți, pentru că ea, poeta, știe de-acum că Dumnezeu există și că e suficient să I te adresezi. Atât. Și, cu puterile micșorate, chibzuite tocmai pentru că sunt pe sfârșite, doamna Vavila Popovici I se adresează lui Dumnezeu: Iubesc nopțile/ pentru libertatea pe care o dau gândurilor./ Privesc cerul întunecat,/ destrămarea lină a norilor în forme ciudate/ și mă gândesc la întunericul acestui timp…/ Las clipele presărate cu taine să curgă prin mine/ și aștept cu nerăbdare dumiriri,/ cu-acea cruzime a nerăbdării aștept./ Uneori mi-e teamă de trădarea timpului/ și-atunci încep să mă rog cu glas tare…/ Uimitor se sparg în acele clipe/ tăcerile, temerile!/ Mă simt dintr-odată ușurată, luminată,/ De prea multele întrebări iertată…
Multă vreme am crezut că, pentru a fi auzită, rugăciunea trebuie rostită ca la carte. Nimic în plus, nimic în minus. Doamna Vavila Popovici m-a convins că îți poți face rugăciune din propriile cuvinte. Totul e să te așezi în ele bine, corect, concentrat, cu sufletul ca săgeata în arc și vei zbura drept spre Dumnezeu. Pentru că, indiferent de măsura rătăcirii noastre, când vrem să ne întoarcem acasă, adică în noi, în miezul ființei noastre de lumină, Dumnezeu ne aude.
Prof. LIVIU MARTIN
