”CARINA FIORI” – O NOUĂ PROVOCARE LITERARĂ

Despre MARA ONEL, scriitoarea de nici 18 ani, cu șase cărți publicate și cronici foarte bune în reviste de specialitate, am mai scris. Este elevă la Colegiul Național ”I.C.Brătianu” din Pitești și olimpică la Limba și Literatura Franceză. Are note de 10 la toate materiile. Se mai întâmplă – dar acelea sunt zile rare ca ploile furtunoase peste îndrăgostiți – să primească și câte un 9. Mara se străduiește să înțeleagă tot ce învață. Ascultă, fotografiază pagina, face asocieri, mintea ei orânduiește, lipește etichete, dar lasă loc și pentru mister. La vârsta ei, misterul este întotdeauna o poveste de dragoste, poate singura care merită trăită până la capăt, pentru că nu trădează pe nimeni.

”Carina Fiori”, roman apărut anul acesta, la Editura ”Art Creativ” din București, ne înfățișează o altă Mara, matură cât să acopere cei doi ani năpraznici de pandemie, pregătită să ia viața în piept, să cunoască lumea pe cont propriu. Sunt sigur că romanul vă va surprinde, din cel puțin trei motive.

Iată care sunt acestea: de obicei, scrii despre ce stăpânești – ca experiență, lexic, prag de interpretare, cod moral și cod emoțional personal. Puțini sunt cei ce se încumetă să construiască o poveste verosimilă, depășindu-și vârsta cu 20 de ani. Mara Onel îndrăznește să contureze personaje trecute prin grele și prin rele, absolut credibile, pe care le vezi mișcându-se, dar pe care le simți mai ales crescând sufletește sub ochii tăi. Carina și Enzo se iubesc și se despart subit. Ea este fiica unuia dintre capii Mafiei Siciliene, el este polițist. Între ei stau legile nescrise, legile scrise și o provocare uriașă – cât din tine îți aparține cu adevărat și cât este programare socială? Poți trăi izolându-te de tot ceea ce te-a definit până la un moment dat sau pasul în față este numai o iluzie, una dintre miliardele de iluzii țesute într-o clipă de mintea omenească? Mara Onel are un răspuns – repet, la cei 18 ani ai ei neîmpliniți – pe care vă las să-l descoperiți, fiindcă ridică, la rândul lui, alte întrebări.

Al doilea motiv de lectură a acestui roman este reprezentat de minuțioasa documentare cu privire la ce înseamnă Sicilia și mediile ei sociale. Aici, ne reîntâlnim cu vechea Mara, cea care nu lasă nimic la voia întâmplării, când este vorba despre locuri, epoci, obiceiuri, contexte relevante, chiar elemente de vocabular: ”…Mirele a îngenuncheat în fața ei, apucând cu vârfurile degetelor poalele rochiei de mireasă. Mâini de părinți grijulii au închis pleoapele copiilor, deși era vizibil în expresiile lor mici și confuze că nu exista nici urmă de anticipare sau interpretare a continuării, numai naivitate… Dinții lui Angelo Conti au reapărut în fine, ținând strâns între ei jartiera soției lui… Nu-mi rămânea decât să dau uitării reticența mea față de astfel de obiceiuri și să prind bucățica de dantelă aruncată de Angelo către bărbați. Și am făcut-o, bineînțeles, pentru că regulile spun că acela care prinde jartiera trebuie să o pună pe piciorul celei care a prins buchetul… Domnișoara și-a mușcat buza de jos, a roșit puternic și s-a uitat la podea, genele lungi aruncându-i umbre peste pomeți… Și-a ridicat fără grabă rochia, de un verde contrastând puternic cu pielea ei albă, până la jumătatea gambei și a întins piciorul drept spre mine… I-am simțit mușchii încordându-i-se când am trecut – cu o oarecare lentoare – peste gleznă și, din nou, când încheieturile mi-au dispărut sub mătasea pe care o purta, ca să-i pot depune jartiera deasupra genunchiului…”

Cel de-al treilea motiv care nu te poate lăsa indiferent, odată ce ai decis că vrei să citești romanul, este bula de romantism înăuntrul căreia se desfășoară acțiunea. Mara Onel este romantică așa cum un fluture s-a născut fluture și nu vultur. Deși trăim într-un secol prădător, de metehnele căruia nu putem scăpa ușor, ne urmăresc precum tulburările compulsive, viziunea tinerei autoare are un aer de puritate. Ca briza în arșița verii. Veți spune că adolescența nu e perversă, că se susține prin chiar premisele ei romantice. Dați-mi voie să vă contrazic. În zilele noastre, numai copiii până la patru sau cinci ani mai sunt romantici cu adevărat. Ei mai stau de vorbă cu zâne, spiriduși, prieteni imaginari. Imediat ce devin parte din mirajul social, uită că sunt copii, de fapt nu mai sunt copii, ci niște adulți pitici, niște bătrânei cu tabieturi, neglijenți cu lumea reală, incapabili să discearnă între inima lor și impunerile celorlalți. Ei bine, eroii Marei Onel, Carina și Enzo, se ridică deasupra labirintului metaversului. Viața i-a încercat, secretele i-au întunecat, ei înșiși s-au rănit cu bună-știință sau din nebăgare de seamă. Important este, însă, că finalul le aparține. Iubirii nemuritoare și fiicei lor care va mirosi a floare.

Prof. LIVIU MARTIN