CĂLĂTORII VIRTUALE PE VREMEA PANDEMIEI: INVITAȚIE ÎN ”TROPICELE SURÂZĂTOARE” ALE LUI MIHAI ZAMFIR
Dacă acceptăm disocierile în materia genului diaristic ale lui G. R. Hocke, constatăm că acesta s-ar opune beletristicii. În această situație, ar exista o infinitate de variante ale jurnalului intim, din moment ce jurnal poate fi orice alcătuire scriptică non-ficțională, capabilă să concentreze fie şi o mică parte a sufletului şi destinului uman. Construct care face trimitere la un evantai de texte ce pot aparţine unor categorii diferite, jurnalul își asumă hibriditatea. În ultimii ani tot mai greu vom atesta formule „pure” ale unor specii intime, acestea împletind registrul afectiv al convorbirilor cu evocarea memorialistică, făcând să coexiste, într-o sinteză spectaculoasă, paginile de jurnal cu autobiografia indirectă, confesiunea patetică cu epistolarul sau interviul. De altfel, apartenenţa la domeniul literaturii artistice a unor scrieri cu finalitate extraliterară nu ar mai trebui să suscite astăzi discuţii. Odată cu intrarea în regimul scrisului, jurnalul devine un act literar sau, în terminologia lui Michel Foucault, un eveniment şi un monument şi nu doar un document.
Orice jurnal profund este citit, în cele din urmă, ca beletristică, pentru că în el există totdeauna un scenariu epic, reflectând un destin. Orice fapt depus în memorie provoacă scriitorul la scenarii imaginare, îl face să fabuleze. Devenit fapt literar, jurnalul simulează perfecta coincidenţă cu faptul existenţial, dar certitudinea asupra strategiei raportului cu destinatarul denunţă convenţia la fiecare pas. Din acest punct, protagonistul jurnalului este omul construit şi nicidecum omul concret, care este cel din carte.
***
Un experiment inedit ne propune, în acest sens, Mihai Zamfir, în cele două volume ale Jurnalului indirect, apărute la Editura Spandugino, colecția Distinguo, în 2015, definite astfel, „după sugestia eliadescă”, după cum mărturisește chiar autorul în Cuvântul înainte.
Volumele reprezintă, în mare parte, o antologie a articolelor publicate de către autor, începând cu luna ianuarie 1990, în revista „România literară”, sub umbrela rubricilor „Micul dicţionar”, „Scrisori Portugheze”, „Plecând de la cărţi”, „Tropice surâzătoare” şi „Întoarcerea la cărţi”. Având la bază criteriul cronologic al apariției articolelor, volumul oferă în prima parte, Mic dicționar (1990-1997), o radiografie nuanțată a fenomenului tranziției românești, cu elanurile și tribulațiile de început, dar și cu ezitările, decepțiile ulterioare. Partea a II-a, Scrisori portugheze (1997-2003), constituie reverberațiile sejurului la Lisabona al autorului, în calitate de ambasador, prilej excelent de a intra în dialog cu istoria și privilegiu suprem de a „citi” dincolo de „criza irezolvabilă” a timpului. Erudiția scriitorului și gustul lectoral elevat se relevă în partea a III-a, Plecând de la cărți (2003-2007), în care autorul ne oferă o suită de glose morale, la o nouă (re)lectură a cărților lui Mihai Ursachi, Radu Petrescu, Solomon Marcus, Gabriel Liiceanu, Victor Klemperer, Graham Greene, Claude Simon ș. a. În partea a IV-a, Tropice surâzătoare (2007-2012), Brazilia este „suprapersonajul” insolit, ce materializează „un vis european și septentrional”. „Jurnalul indirect” se încheie, aproape previzibil, cu Întoarcerea la cărți (2013-2015), exercițiu vital pentru cel în cazul căruia raportarea la cărți e un act intelectual implicit.
Textele care refac partea a IV-a a Jurnalului indirect reprezintă seria articolelor publicate sub rubrica „Tropice surâzătoare”, apărute în „România literară”, din noiembrie 2007 şi până în noiembrie 2012, în ordine cronologică. Declanșate odată cu numirea scriitorului în calitate de ambasador al României în Brazilia, acestea vor reface traseul individual al europeanului descins în America Latină, situându-se, totodată, sub semnul „unei aluzii culturale ușor de descifrat” – Tropicele „triste” ale lui Claude Lévi-Strauss. Se conturează un jurnal polifonic, cu inserții imagologice, din care rezultă modul în care brazilienii răspund provocărilor mediului natural și social, natura relațiilor dintre ei, condițiile de formare a structurilor mentale, a culturii, a tradițiilor. Această zonă culturală dă naștere unui joc de imagini și contraimagini, de extreme bizare și hibride, menținute uneori într-un susținut raport oximoronic. Autorul caută să releve efectele acestor reprezentări asupra imaginarului colectiv, asupra unui anumit context social, cultural sau comunicaţional, prin evidenţierea unor mărci și stereotipuri culturale naționale.
Proiecțiile, halucinante prin diversitatea lor, pe care le îmbracă Brazilia, începând cu surprinderea iernii tropicale, cu „profuziunea de flori și de arbori în floare” și cu plaja „liberă și disponibilă cu soare garantat”, în totală contradicție cu festivitatea decorului „germanic și septentrional”; a verii care „e la fel de caldă” ca iarna; a florilor care „nu se opresc niciodată, își schimbă doar speciile, potrivit sezonului”, într-un joc de lumini și umbre; a victoriei „artificialului asupra naturalului”; a inocenței copilăriei asupra angoaselor adolescenței; a entuziasmului asupra dezamăgirii; a transformării complexului de inferioritate într-unul de superioritate, într-o vizibilă străduință de a atinge normalitatea – vor converti insesizabil această țară într-un veritabil suprapersonaj.
Nimic nu scapă ochiului atent al unui spirit analitic și al unei naturi vizuale, profund ancorate în atmosfera magică a Braziliei. Acesta se arată încântat de „împărăția păsărilor”, de ploaia care e o „veșnică surpriză”, de arta barocă, în toate sensurile cuvântului, exasperându-se, în schimb, de carnavalul brazilian, un soi de „nebunie planificată”, apreciind literatura braziliană pentru „spiritul ei provincial”, în „sensul cel mai benefic al termenului”. Pentru a condimenta impresiile asupra acestei țări, scriitorul strecoară elegant poeme din literatura braziliană (Oswald de Andrade, Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade, Cora Coralina).
Reflecțiile imagologice configurează portretul-robot al acestui suprapersonaj de o „nonșalanță instinctivă”, împinsă „până la cote ce se apropie de Libertate, cu majusculă”; surprinzător de frumos și imprevizibil de tolerant, „colorat cu exuberanță”, dar „în care toate elementele naturii par a se fi coalizat pentru a-l feri de excese”, în spiritul unei „grădini universale” și al concilierii paradoxurilor, afișând un individualism victorios; anti-european și anti-american în gastronomie; spontan, natural, surâzător – e zâmbetul ca „formă de relație interumană” și de „împăcare cu soarta”, care afișează, „fără nicio reticență, candoarea”; caracterizat de „indolența tropicală”, de afabilitate și de naivitate funciară; ușor impresionabil, entuziast, expansiv, paroxistic, gata oricând să-și dea mare „osteneală pentru nimic, deoarece are resurse infinite; fiind de un „sincretism religios” împins până la extravagnță. (În)semnele acestui suprapersonaj vor răsări mereu „premonitorii, intempestive, chemând cu urgență amintiri pe care le credeai definitiv șterse, întâmplări uitate, figuri întâlnite o singură dată”. Autorul realizează o sugestivă schiță „fiziologică”, în care ne oferă diverse fațete, în ideea de a identifica efectele unor reprezentări colective asupra dinamicii alterității.
Conștient de diversitățile sociale și culturale, diaristul reține „curiozitățile” universului brazilian, reductibile atât la firea locuitorilor, cât și la curiozitățile publice. Devenind o prezență copleșitoare prin insolitul său, o stare de spirit, Brazilia se conturează ca un suprapersonaj al „vorbăriei și muzicii, al dansului și spectacolului”, manifestându-și entuziasmul „nu doar prin aplauze, ci și prin fluierături, tropăituri, strigăte, exact ca la un meci de fotbal”, reușind să evite prăpastia și „să nu cadă niciodată în tragedie”: „Tropicele rămân surâzătoare în Brazilia, deoarece poporul imensei țări este el însuși surâzător”. Profilul acestui personaj se configurează, rând pe rând, din imaginile Carnavalului de la Rio, dar și din Târgul de carte de la San Paulo, din jungla amazoniană, dar și din Cerrado, copacii fără nicio frunză, plini de flori în timpul iernii, din ceremoniile cu vrăji la miez de noapte, dar și din muzica ritmată din catedrale, în timpul slujbei, și din favelele de la Rio. Nicio ipostază nu scapă naturii scrutătoare a diaristului, care se apleacă fie ludic sau grav, fie ironic, persiflant sau bonom asupra proiecțiilor acestui suprapersonaj – dar întotdeauna din pasiune pentru Tropice, relevând o Brazilie mai puțin cunoscută publicului european.
Despărțirea de acest protagonist îi va prilejui scriitorului pretexte de reflecțiuni nuanțate, atinse de tristețe: „Despărțindu-te de o țară, te desparți de un număr uriaș de persoane, nelimitat, infinit. La despărțirea de o țară se petrece un număr incalculabil de despărțiri”, totul consumându-se în „spațiul intim, infinitezimal, mensurabil doar prin ecoul produs de ea în conștiință”.
Atent la pulsul epocii, denotând intuiție spirituală și elan polemic, diaristul îşi construieşte textul ca pe o constelaţie de observaţii personale de ordin istoric, politic, ideologic, cultural, literar, economic sau etnic, mai mult sau mai puţin literaturizate, în care entuziasmul descoperirilor este subordonat scopului pragmatic de a prezenta lectorului o alteritate. Imaginea Tropicelor se constituie empiric, multireferenţial, într-un dialog permanent dintre impresiile, memoria, imaginaţia şi proiecţiile naratorului. Pentru autorul Jurnalului indirect, Brazilia nu este doar o realitate, ci o stare de spirit și un sentiment.
conf. univ. dr. DIANA VRABIE