AUTENTICITATE SAU COMUNITATE
Charles Taylor este un filosof canadian, reprezentant al curentului comunitarist. Despre ce înseamnă acesta ne poate lămuri lectura cărții sale Etica autenticității, publicată în 1991, la scurt timp după prăbușirea blocului comunist, și tradusă la noi de Alex Moldovan (Ed. Ideea Design&Print, Cluj, 2006). Dar chiar și fără să cunoaștem prea multe, putem bănui că opușii comunitarismului trebuie să fie atât comunismul colectivist, cât și individualismul distrugător al legăturilor comunitare. Crezul comunitarist sau comunitarian accentuează și militează pentru întărirea acestor legături care au un rol major în definirea identității fiecărui individ (termenul adecvat ar fi persoană). Etica autenticității tratează tocmai despre fundamentele morale ale perspectivei comunitariste și despre șansele acesteia de a contracara atomizarea din ce în ce mai accentuată a societăților occidentale.
Conceptul de autenticitate este legat de modernitate chiar de la începuturile ei, pe când Descartes își întemeia filosofia pe certitudinea subiectului cugetător. El capătă, însă, conotațiile caracteristice odată cu reacția romantică la adresa iluminismului, contribuțiile lui Rousseau și Herder fiind esențiale. Dacă romantismul descoperă, explorează și valorizează interioritatea, profunzimile sinelui ca sălașuri ale divinității, creativității sau moralității, scrierile lui Rousseau produc o schimbare de accent, întrucât contactul cu sinele, ce generează sentimentul existenței, este valorizat ca atare, pentru el însuși: omul este o ființă morală autentică dacă se regăsește pe sine, dând la o parte diversele măști și roluri pe care și le-a construit în societate. Concepția lui Herder, potrivit căreia fiecare om, ca și fiecare popor, are un fel al său propriu de a fi implică necesitatea consecvenței cu sine pentru a-l realiza, pentru a fi el însuși, adică autentic. Contactul intim, nefalsificat cu sinele și consecvența cu sine sunt notele definitorii ale idealului moral al autenticității, adică ale reprezentării celui mai înalt și bun standard pe care merită să ne străduim să-l atingem. El este modelul interior al autodesăvârșirii pe care fiecare se străduiește să-l realizeze, calea fiind numai a sa. Conformarea la modele exterioare distruge autenticitatea la fel cum o face și instrumentalizarea, transformarea omului într-o piesă prinsă într-un mecanism. Pentru a fi autentici, trebuie să ne cultivăm originalitatea, luptând împotriva a tot ce vor să facă alții din noi. Apare aici o altă idee, cu origini tot în Rousseau, a libertății autodeterminante: sunt liber doar atunci când hotărăsc de unul singur ceea ce vreau să fac, fără a fi influențat de factori exteriori. Ea implică eliberarea de orice constrângere exterioară în luarea unei decizii. Confuzia dintre idealul moral al autenticității și libertatea autodeterminată a dus la formele degradate, degenerate ale primului și, pe plan social, a pus bazele totalitarismelor.
Coruperea idealului autenticității se manifestă în mentalitatea centrată pe sine, narcisistă, care respinge tot ceea ce transcede ego-ul și transformă relațiile umane în instrumente de folosire a celorlalți în interesul propriu. Respingându-se orice criteriu obiectiv, transubiectiv de evaluare, rămâne că valoarea oricărui lucru sau a oricărei acțiuni constă doar în decizia subiectivă (libertate autodeterminantă) a fiecăruia, nicio opțiune nefiind superioară alteia și de aceea neputând fi nici criticată (relativism slab). Acum, la mai bine de 30 de ani de la apariția cărții lui Charles Taylor, pare că tendințele narcisist-relativiste au fost agravate de impunerea corectitudinii politice, cu distrugerea valorilor culturii europene și a noilor posibilități transumaniste (combinații om-mașină) la care conduce dezvoltarea tehnologică actuală.
Nu au lipsit și nu lipsesc nici astăzi criticii culturii narcisismului, cum nu lipsesc nici susținătorii, dar ambele tabere, consideră Taylor, nu fac altceva decât să oculteze semnificațiile reale ale idealului autenticității. Deși este de acord cu criticii formelor degradate ale acestuia, filosoful canadian crede că nu trebuie aruncat totul peste bord, iar autenticitatea este un ideal modern a cărui demnitate originară trebuie restabilită. Își propune în acest sens trei obiective: să demonstreze că este un ideal valid, că se poate discuta cu temei (rațional) asupra lui și că astfel de dezbateri au consecințe în plan moral-politic. Prin aceste trei convingeri, el se situează pe o poziție de mijloc, nefiind de acord în totalitate nici cu criticii, nici cu susținătorii autenticității degradante și demonstrând prin retrezirea la viață a idealului originar că nu suntem prizonierii sistemelor social-politice în care ne-a fost dat să trăim.
Idealul moral al autenticității, consideră el, are o bază ontologică în caracterul dialogic al ființei noastre: limba, gândirea, identitatea noastră constituindu-se prin dialogul lăuntric sau deschis cu ceilalți. Lucrurile dobândesc importanță nu pentru că așa hotărăște fiecare, în funcție de capriciile subiective, ci pe un fond comun de inteligibilitate, un orizont de semnificații fără de care autorealizarea (valoarea supremă în cultura narcisismului) își pierde sensul. Rezultă că idealul autenticității reclamă exigențe ce vin de dincolo de sinele propriu: natura, istoria, cultura, societatea, Dumnezeu, în absența cărora ar fi autocontradictoriu. Centrarea pe sine, narcisismul, duce la o aplatizantă lipsă de sens, cu efecte (auto) distructive, negând astfel idealul moral al autenticității de la care, fie și inconștient, se revendică. Formele degradate ale idealului moral al autenticității își revelează așadar iraționalitatea, pe când înțelegerea adecvată a acestuia îi demonstrează deplina raționalitate, ceea ce face posibil dialogul între diverși actori sociali. Iar mizele moral – politice ale acestei discuții sunt cât se poate de reale. Pornind de la premisa că nevoia de a fi recunoscut este fundamentală pentru ființa umană, Charles Taylor stabilește necesitatea unui orizont sau cadru obiectiv, ce conferă legitimitate acestor pretenții. El are o latură socială, reprezentată de instituțiile democratice, căci doar ele pot susține diversitatea pretențiilor de recunoaștere a grupurilor umane, și una individuală, legată de iubire. Tendințele egotic-narcisice neagă, însă, iubirea ca deschidere spre celălalt, în sprijinul lor venind și nihilismul postmodern, cu distrugerea tocmai a standardelor transubiective de evaluare a realizărilor umane. Lupta continuă, specifică unor societăți viguroase are sau ar trebui să aibă drept miză apărarea acestora. În acest scop, un demers de clarificare a conceptului de autenticitate și a originilor sale istorico-filosofice poate fi o contribuție importantă.
Două sunt principalele pericole ce amenință societățile democratice actuale, ambele fiind, consideră Taylor, consecințe degradate de idealul autenticității. Prima a fost semnalată de Alexis de Tocqueville care, în principala sa carte, Despre democrație în America, apărută în 1835, scria în legătură cu o posibilă alunecare spre un “despotism blând“ a regimurilor democratice, prin apatia în privința participării la treburile publice a cetățenilor și cedarea puterii unor organism statale sau suprastatale. Al doilea risc este atomizarea sau fragmentarea socială: “O societate fragmentară, definește autorul, este cea ai cărei membri găsesc că e din ce în ce mai greu să se identifice cu societatea lor politică văzută drept comunitate“. Se vede imediat relația dintre atomizare și despotismul blând, cercul vicios pe care-l creează și pe care rațiunea instrumentală pusă în joc de societatea tehnologică de azi pare să-l transforme într-o fatalitate. Totuși, Charles Taylor rămâne destul de optimist: nu suntem prizonierii sistemelor social-politice ale capitalismului, ci avem libertatea, prin reîntoarcerea la sursele morale ale modernității – de pildă, tehnologia are la bază, încă de la Francis Bacon, idealul moral al îmbunătățirii vieții oamenilor – să transformăm cercurile vicioase în cercuri ale virtuții.
Munca filosofică de recuperare a idealurilor morale, precum cel al autenticității, are, în “bătălia între inimi și minți“ ce se poartă astăzi, un rol de jucat, consideră filosoful canadian. Optimismul său îmi pare opus atât pesimismului conservatorilor, ce cade uneori în reacționarism, care văd în modernitate doar răul, cât și liberalismului încrezător în mecanismele de piață ce pot rezolva toate problemele într-o societate, constituind apogeul progresului istoric și, după unii autori, “sfârșitul istoriei“. Comunitarismul, în schimb, pune accentual pe democrație ca “luptă continuă“ și fără sfârșit, pentru crearea și menținerea legăturilor dintre oameni, prin participare la jocul recunoașterii reciproce, în lumina unor idealuri ce încă ne pot însufleți.
LEONID DRAGOMIR
