APOCALIPSA LUI RADU CANGE

Pentru fiecare, Apocalipsa vine altfel și în altă zi, la o altă dată. Pașii mari pe care i-ai făcut cândva, grăbindu-te să nu pierzi nimic din viață, nu mai pot susține nici măcar un suspin, din clipa în care începi să vezi transparențele. O altă ordine crește în tine, fără să i te poți opune. De fapt, nici nu prea mai reușești s-o faci. Așa că lași deschise toate robinetele ființei, de la ochiul-corp la ochiul-minte, până golești burduful de îndoieli sau, în cazul lui Radu Cange, armonica de iluzii.

Volumul acesta nou de poezie, publicat la Editura ”Eikon”, mi-a întărit convingerea că, în războiul pe care-l ducem cu noi înșine, în jungla în care ne întâlnim și uneori facem dragoste cu lupii noștri, adică numai de noi știuți, celălalt, cititorul, este mereu un simplu martor, niciodată discipol.

În ”Armonica de iluzii” a lui Radu Cange, pe care o strânge la piept îndârjit, singurătatea consolatoare coexistă cu monstrul singurătății, aparenta acceptare a realității cu fantasmele insomniilor, dorul de femeie – al cărei substitut devine poezia, deși Radu Cange simte încă perfect diferența, știe ce despică una și cum neliniștește cealaltă – cu mrejele de  niciunde. Orgoliul de a fi e mai dureros decât pândita moarte – ”Am visat că,/ în mâini, frământam/ întunericul din mine./ Doamne, ce frig îmi era” (”Vis”) – în timp ce obsesia de a nu se mai recunoaște altfel decât învins trece de la o pagină la alta ca o sinucidere amânată: ”…Ca și cum/ ar mai putea fi-nchis/ acest iad/ care-ar mai da prin rai…/ Poate cerul/ te-ar fi izbăvit/ din păcatul în care ai căzut./ Ca și cum/ în înger vinovat/ a visat că mi te-ar fi crezut” (”Numele”

Am citit ”Armonica de iluzii” cu atenție participativă. Deși ne despart câteva decenii, pot spune că îl înțeleg pe combativul, neresemnatul, ludicul, voluptuosul, elitistul Radu Cange. Apocalipsa lui vine mai degrabă pe filiera trădării materiei decât în urma atrofierii antenelor suprasensibile. Poezia din acest volum strigă după ajutor. E conștient că niciun muritor nu-l poate ajuta, strigătul reprezintă, însă, o formă de rezistență și o formă de ușurare. Contează că îl poți articula și că te poți auzi articulându-l. Și, mai departe, că te poți justifica astfel în fața a ceea ce crezi că te-ar putea confisca odată ce ai trecut într-o altă formulă spațio-temporală: ”Sunt viu. Sunt cu mine,/ cu bucuria mea de a fi, deci,/ cu miracolul meu -/ în toată suferința mea./ Când spun că sunt viu,/ nu înseamnă că trăiesc numai, ci/ și că încerc să gândesc profund,/ că singura mea companie,/ în care mă simt bine ar putea fi/ chiar este – acel alter ego/ și că aceasta este bucuria,/ dar și suferința mea/ că sunt om/ și că nu pot să fiu perfect” (Limita de a fi om”).

DENISA POPESCU