ANII TĂCERII. PROFESORULUI ION POPESCU-SIRETEANU


Volumul de versuri ”Din anii tăcerii”, publicat la Iași, chiar în 2021, când domnia-sa și-a îndreptat privirea spre cele veșnice, surprinde esența unei epoci care, pe noi – cei albi în cuget și în simțiri, ca să nu mai pomenesc de trup și de podoabă capilară – ne-a traumatizat.

Prof. univ. dr. Ion Popescu-Sireteanu, lingvist, istoric literar, editor, autor de proză pentru copii și tineri, cu deosebire, și-a dorit să guste și din fructul dulce al poeziei. A publicat volumele ”Între două veșnicii” (1996), ”De dragoste” (1999), ”Cale și drum” (2001).

”Din anii tăcerii” este, însă, o carte altfel, în sensul că versurile adunate aici au fost scrise sub imperiul nopții totalitare, o noapte a vieților frânte: ”Am trăit o lungă vreme a tăcerii, când trebuia să-ți ascunzi gândurile, când nu bănuiai cine te toarnă, când nu știai dacă ziua de mâine te va găsi acasă și nu știai dacă te vei mai întoarce de unde urma să fii dus. În acei ani, așteptai la cozi nesfârșite, ca să revii în familie cu bunurile necesare zilnic, să-ți poți hrăni copiii… În acele vremuri de teamă, dacă așterneai pe hârtie vreo împotrivire, ascundeai cu mare grijă manuscrisele, să nu le găsească oamenii stăpânirii, că puteai deveni ușor amintire” – notează profesorul în prefață.

Prima poezie a fost scrisă în 20 aprilie 1965, iar ultima, în ziua de 23 iunie 1989. Profesorul era excesiv de ordonat. Probabil și pentru că, în cazul de față, textele sale literare se voiau, în egală măsură, un jurnal. Dar nu unul al faptelor cotidiene, al zbaterii cenușii și al vânzolelii de nume, chipuri și povești cu deznodământ tragic, ci un jurnal-umbră, dacă-i pot spune așa. Un jurnal al sentimentelor, al atmosferei, al stării de spirit, generate de nume, chipuri, întâmplări, incidente, accidente, scenarii odioase, imprevizibil, impredictibil.

”Din anii tăcerii” este o carte care te răscolește până la lacrimă. Și plângi pentru ce și pentru cum s-a trăit în Epoca de Aur, dar și pentru toate speranțele, pentru nădejdea și credința nutrite în secret, un secret care ținea de viitor, dar care s-au dovedit – speranță, nădejde, credință – false. Iluzii și nimic mai mult.

”Eu zbor cu aripi tăiate,/ Pe gură cu nouă lăcate,/ Pe suflet c-o piatră de moară,/ Ce-mi pare totuși ușoară./ Eu zbor și flămând și-nsetat,/ În cușcă, în lung și în lat,/ Doar gândul, scăpat de povară/ Mai poate să zboare pe-afară./ El singur mă duce departe/ Și scrie urmașilor carte,/ Pe care-or citi-o pe rând,/ Mirați că am scris-o flămând” – se mărturisea prof. Sireteanu de Sânziene, în 1984. Credea în binele care ne va găsi, la un moment dat, și pe noi, bătuții de soartă. Ce i-am putea răspunde, mai ales acum, în noiembrie, 2021? Domnule profesor, vă implor, ridicați-vă de unde sunteți și mai scrieți o carte care, zic eu, și-a găsit deja titlul: ”Din anii înjunghierii pe la spate”.

Prof. LIVIU MARTIN

Articol adăugat în 25 noiembrie 2021

Mai poţi citi şi…