ANIA HERMAN. AMINTIRILE UNUI COPIL POSTDECEMBRIST
Ania Herman este bine-cunoscută în spațiul cultural argeșean. Mai întâi, prin părinți, carismaticii Luminița Borta și Gabriel Cazan, actrița și scriitorul, apoi prin propria evoluție ca ființă creativă, cu vocația libertății.
În urmă cu două duminici, în ziua de 12 ianuarie, Ania a împlinit 35 de ani. Și-a sărbătorit vârsta nouă la Teatrul Independent Pitești, pe scena pe care a jucat în nenumărate rânduri, în reprezentațiile gândite minuțios de mama ei. A fost înconjurată de familie, de doamna educatoare, de doamna învățătoare, de domnul diriginte, de colegii de școală și de adolescență, de publicul care o admiră fără să-i fi atins încă povestea. Pe ecranul mare, din spate, a rulat minute bune filmul acestei povești. Centrul atenției a fost acaparat, la un moment dat, de Mira, fetița ei de cinci ani, veselă și excentrică, deja un personaj. În fundal – discreți ca luminile ochilor, soțul, Remus, și Ema, geamăna Mirei, care a stat tot timpul în cabina regiei tehnice. Motivul: dacă ar fi ieșit în față, cum a făcut Mira, s-ar fi îndrăgostit toată lumea de ea, ceea ce n-ar fi fost fairplay. Invitată de onoare a evenimentului – Irina Margareta Nistor, criticul de film și vocea inconfundabilă de pe casetele video aduse din Occident și dublate în limba română, în anii înghețați ai comunismului.
De ziua ei, Ania a strălucit. La propriu. Spectacolul pus în scenă a însemnat bilanțul vieții de până acum, un bilanț afectiv, un bilanț meditativ, un salt în conștiință, perceput ca atare inclusiv de public. Ania Herman a terminat mai multe școli, adică s-a format din mai multe perspective. Structura ei interioară o recomandă, însă, ca actriță. Și ea știe. Și probabil că va veni și ziua în care va face pasul definitiv pe scenă, cu inel, voal și binecuvântare, cum se spune din bătrâni.
Ziua de naștere a Aniei Herman – am ajuns, în sfârșit, la subiectul textului de față – a mai însemnat ceva: lansarea noii sale cărți, cu titlu provocator, ”De ce, Doamne, m-ai născut la Pitești?” Lectura lămurește multe. Și nu doar din punctul de vedere al memoriei documentare, al memoriei sociale, ci și ca înțelegere, cu maturitate, a relației context – menire – legături emoționale – destin, în ultimă instanță.
Cartea are profilul unui jurnal. Adună, potrivit subtitlului, ”amintirile unui copil postdecembrist, despre oameni și locuri din orașul aflat la capătul celălalt al autostrăzii A1 (oraș care nu e București)”. Cele opt capitole sunt deschise de fragmente din parabola dramatică ”Iona” a lui Marin Sorescu. Sau, cum a numit-o scriitorul, ”tragedie în 4 tablouri”, un avertisment, consider eu, cu privire la greutatea simbolică a conținutului. Amintirile curg, le sorbi ca pe apă, sunt elastice, extrem de mobile, umorul și ironia devenind, pe măsură de paginile se întorc, personaje ele însele. Venirea pe lume, reconstituită din ce a aflat de la părinți, casa plină de iubire în care a crescut, grădinița, zilele aniversare, Poarta Eroilor din Pădurea Trivale, Revelionul și Învierea, îndrăgostirile și depresiile post-îndrăgostire, curele de slăbire, Festivalul de Film 3Fest, pe care l-a organizat timp de zece ani, atmosfera din Teatrul ”Al. Davila”, de la repetiții, din culise, din spectacole, bucuria de a sta în preajma actorilor mari și vechi, de neclintit de pe soclul memoriei colective, Trupa de Teatru ”Vecinii” și așteptarea înfrigurată a premierei propriilor spectacole – toate sunt mângâiate în carte ca niște copii. A trecut prin ele și le-a lăsat să treacă prin ea, dorindu-și totuși, în secret, ceva mai mult. Poate că nici acum Ania nu identifică sau nu numește exact acel ceva. Mărturisește, însă, la un moment dat, că i s-a părut mereu greu să stabilească o relație de la inimă la inimă. Și că s-a temut teribil, din acest motiv, să se apropie de ceilalți. I s-a părut greu tocmai ei, care se face îndrăgită din prima clipă, să stabilească o relație absolută. Ania are și vocația Absolutului. Actrița de comedie se privește, la răstimpuri, cu ochii lui ”Iona”, cu ochii lui Marin Sorescu.
Răzvrătirea din titlu poate fi, așadar, înțeleasă plecând de aici. Ania Herman s-a născut într-un oraș de provincie din România anilor ”90. La fel ca România, Ania a crezut că această viață nouă va fi una înainte, s-a implicat în tot ce presupune de obicei ”înainte”, a sperat omenește că absolutul ei se va întâlni cu absolutul celorlalți și că, meritând să i se deschidă ușile cele mari, ele chiar se vor deschide. Dar, din momentul în care l-a ajuns din urmă pe Iona, Ania a priceput că aparține unui destin, prin urmare unui loc, unei familii, unei comunități de suflete, unor amintiri de care nu se poate despărți. La mulți ani, din nou, Ania! Fie ca toate lumile pe care le porți în tine să-și găsească împlinirea și liniștea!
LIVIU MARTIN
