ALEXANDRU MĂRCHIDAN

ATUNCI CÂND PIETRELE S-AU PRĂBUȘIT PESTE  NOI

și fiecare
a învățat să audă:
te vei ridica din nou
ca firul de iarbă primăvara.
așteptările sub tălpi de gheață
nu vor rămâne fără rodul lor
chiar dacă nopțile par să te sfâșie uneori,
chiar dacă marginile răbdării
par să se fi tocit demult
și singur tu umpli colțul uitaților învinși
cum numai cei exilați în afara amintirii pot simți,
cei damnați să devină imaginea fără nume
lipită pe fața mată a oglinzii.

Da, te vei ridica,
poate nu în ceasul următor,
poate nu în ziua aceasta,
însă cu siguranță în anotimpul tău,
ca firul de iarbă primăvara,
când va topi orice iarnă de pe umerii și dintre umerii tăi
chemarea ce străbate adâncul și înaltul:
Lazăre, vino afară!

LUCRURI CE  TREBUIE  FĂCUTE

să întreci măsura
cât să atingi marginea alpină
a cuvântului

să încerci marea cu degetul
cum încerci focurile
în preajma marilor ierni
(de unde vine începutul poveștilor)

să știi să întârzii
când îi e lumii mai drag să te sufoce
cu îmbrățișarea ei de hidră fără saț.

PELERINII

odată ce ajungi plângând în această lume

ar fi prea nechibzuită așteptarea:

cele mai frumoase drumuri ale ei

să ți se deschidă după plac

și cu toate astea nimeni nu poate spune

că răsăritul zilei nu îți aparține

precum nu poate spune

cât înseamnă ca o parte din timp

să poarte veșnic

pecetea vieții tale.

odată ce ajungi plângând în această lume

nimic nu te oprește să o birui

(îți trebuie doar o inimă

înecată în bucurie).

SUNT

maree de incandescente amintiri,
simfonie de pulsari
și nesfârșitele câmpii dintre ei.

mereu sub sonarul timpului
(lupta se dă pentru a fi prezent),
mă fac vinovat
de tristețea
nevăzutului păzitor
(uneori plâng cu el).

chipul slavei Tale celei negrăite sunt,
deși port rănile păcatelor!

PUNCTUL  ARHIMEDIC

o mare risipire
așteaptă
să ne dea îmbrățișarea ei
acum
când timpul pare să își piardă
punctul arhimedic.

ce poate fi mai trist
decât să vezi puii de vultur
crescuți să fie rațe!

UN SOARE  ÎN PLUS

de-atâtea ori

prin răspântiile păcatului

ca un copil fugit de-acasă.

dulci otrăvuri se găsesc mereu pe cale

(ce dureros să crezi că le știi pe toate).

neînfrânți la timp

puii de balaur adaugă an de an

câte un rând de capete.

pe cele mai întortocheate drumuri

Dumnezeu așază

(din rana Sa)

un soare în plus.

TOTDEAUNA  DUPĂ  ACEEA

sunt lucruri ce țin timpul în loc.
de nenumărate ori caut o nișă
dinspre caruselul acesta
de prefăcută bucurie, strălucire și nesfârșită beteală
către fața vie a timpului
ca atunci când te afli într-o încăpere plină
unde nu se întâmplă în esență nimic
până când îngerul aruncă din fugă
o rază pe fereastră
amintindu-ne cât de ușor ne putem păcăli
cu vorbele și ifosele noastre –
pui de păianjen ce se cred
stăpânii pivniței.
sunt lucruri ce țin timpul în loc
și fac încă din viață marea întâlnire
așa cum ochii zugrăviți în icoane
îl urmăresc pe privitor în toată încăperea
și totdeauna după aceea.

MICROPASTEL  DE  PRIMĂVARĂ

sunt ninși acum copacii
de florile lor calde –
a trebuit să fie iar trezită
din preacucernica memorie a sevei
dulceața învierilor trecute.

KAIROS

există un leac al tăcerilor rupte din tine,

când orice încercare de-a le uni aduce o nouă sfâșiere,

precum, încercând să lipești petale desprinse,

rănești și mai mult întregul chip al florii.

există un leac al cuvintelor ce nu se mai potrivesc

în inima din care au plecat,

așa cum spinii creați pentru a îngrădi frumusețea

pot deveni gardul ghimpat al singurătății.

există un leac al momentelor ce fac din timp

o scară de gheață între ale cărei trepte

distanțele devin de neatins.

o singură scânteie poate fi de-ajuns

pentru a prăbuși castelul zâmbetelor de carton,

cocoțat pe dunele-amăgirii,

scăldat de apele deșertăciunii.

(focul mocnit așteaptă amnarul

cu fiece bătaie de inimă).