ALEXANDRU MARCHIDAN

Anunț Ro-Alert

pierdut ego
acum douăzeci de ani
(făcut pierdut)
semnalmente: inofensiv, sculptat în mirare,
asta aș fi vrut să spun,
e însă dificil, capricios și mofturos,
credeam că a murit sau cel puțin
nu mai e chiar așa în viață
de unde! revine la ușă vesel și rotund
când ți-e lumea mai dragă,
uneori chiar crede că e ceva de capul lui
și nu asta e cel mai trist,
ci faptul că în afara casei s-a obișnuit cu durerea
și cu toate cursele, e un spartan printre egouri.
de mâine îmi voi ține dușmanul aproape!

 Acum

în fiecare zi am așteptat să învăț
ce aș putea fi:
când se adunau nori, deveneam apă,
când mă strângea noaptea, ajungeam rugă,
când ningea, rămâneam copil.
acum, lecțiile sunt cel puțin pe jumătate învățate.
doar inima nu se lasă uneori înduplecată,
timpul ei curge altfel,
numai și numai spre izvor.
acum, când vin să-i ucidă lumina,
ea ce altceva să devină?

…ci voi fi viu

ca stol de fluturi în furtună
curg ere de-a rândul prin noi,
tone de praf miliarde
toți acești munți,
toți acești sori.

doar inimile,
în cupa lor de raze și vise,
țin (două-trei clipe?)
Diamantul
pe care moara timpului
în veci nu-l va zdrobi.

Odisee

mai du-te, timp, în țări străine,
aici, de când ne știm, prea iute vine
sora-ți maiestuoasă, pietroasă, temută,
înaripată în toate întrebările din lume.

mai du-te, timp, și tu, în loc de odihnă,
acolo unde durerea în cui se anină
și poate-ți iei cumva pe sora uitare
și pe sora vină.

aș pleca, acum aș pleca dintre voi,
însă nu eu sunt dușmanul,
eu sunt doar barca ce vă duce,
mai pe ocol,
Înapoi.

Mai mult decât orice

adânciți în Turnul Babel
prietenii prafului și-ai fumului
cred că au găsit calea ieșirii din noapte,
aproape că au trecut de vârful norilor,
aproape că au ajuns la cer

cârtițe invidioase le-aud zbaterea,
simt așezarea harnică a cărămizilor
în mușuroiul cel mare,
colos crescut
din slavă deșartă

în trecerea lor cocorii șoptesc:
nebunilor,
cerul nu poate fi stăpânit de mândrie.
înțeleptul răspunde:
păzește-ți inima
mai mult decât orice,
căci din ea ies
izvoarele vieții.

Făclii, ruine și câmpuri magnetice

ce amintiri străvechi să ne aprindă,
ce întunericuri să stingem,
ce ape să legăm prin gânduri,
pe câte stele să ne ducem
pentru acel punct arhimedic?

pe frunze parcă și pe iarbă au fost scrise
frumoasele povești de dimineață.
spre înserarea timpului,
Povestitorul încă mai așteaptă
să-și vină personajele acasă.

De parcă ar fi ziua ta

la mulți ani la mulți ani
un El Niño inundat de pace să trimită
spre tine șuvoaie de viață
noaptea să nu știe unde stai
nici genunile ce mai cad ziua
din labirintice săgeți

la mulți ani ca în copilărie
când anii se ascund ciorchine într-o zi
și îi găsești în frunze luminișuri bolovani
în serioase jocuri de copii

la mulți ani ca după mii de pagini
ce-au așteptat să intre răbdătoare în cetate
și vor să se nuntească într-un tom
la mulți ani ca și când de mâine
moartea n-ar mai fi.