ADRIAN GEORGESCU ȘI CARTEA-RUGĂCIUNE

Născut la Pitești, realizator până la pensionare, adică timp de peste 30 de ani, de emisiuni muzicale, la Radio România, eseistul și prozatorul Adrian Georgescu s-a remarcat, în perioada din urmă, prin cărțile sale altfel. Înțeleg prin altfel o așezare a ceremonialului cuvintelor în genunchi, genunchiul adorației hristice, fără ca registrul său literar să devină neapărat unul dogmatic.

În opinia mea, Adrian Georgescu se plasează, ca și conținut, în zona psalmilor, dar o face din postura credinciosului de rând, care se rostește pe sine, cu propriile cuvinte, fără intermediari, înaintea lui Dumnezeu. Nu este vorba aici despre frondă, despre vreo respingere, ci despre nevoia de a-și demonstra sieși, în primul rând, că poate scrie și așa. În al doilea rând, cred că Adrian Georgescu dorește, o dorință fierbinte, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că l-a scos la liman, atunci când a fost pe punctul de a se prăbuși.

L-am cunoscut acum aproape 20 de ani. Obișnuiește să-și lanseze fiecare carte și la Pitești, în cadrul Fundației Literare ”Liviu Rebreanu”, coordonate de profesoara și poeta Allora Albulescu. Primele sale cărți – romane cumva atipice – te introduceau într-o lume distopică, în care dezumanizarea și moartea făceau toate jocurile. O premoniție a ceea ce am început să trăim. Impetuozitatea, tulburarea din primele sale cărți sunt prezente și în cărțile-rugăciune. Desigur, cu polul schimbat, minus transformat în plus. Spuneam că, între timp, autorul a traversat o criză existențială, a trăit la mânăstire, a mers la Muntele Athos, a reușit să se împace, într-o anumită măsură, cu sine.

Nu știu să mai scrie cineva ce scrie și cum scrie Adrian Georgescu. Deși grele, inclusiv în sens propriu – ”A înviat Domnul”, publicată în 2020, are 384 de pagini – cărțile sale sunt primite cu interes de cititorii cu aplecare către cele sfinte, în timp ce literații apreciază cursivitatea, ritmul, linia melodică a textelor: Nu mă lăsa să mor, Părinte. Nemurind, nu știu moartea și mi-e cu neputință să mă arunc în brațele ei cu inima deschisă. Mi-e groază de moarte. Apără-mă. Dulce cântă Raiul din care am căzut. Ascultând – încerc să urc scara ce mă readuce la neînserata Lumină în care-mi contemplu Tatăl. Primește-mă, să mă întorc.  Binecuvântată grădina din care am lunecat în devalea plângerii, căci – în durerea pierderii Frumuseții – regăsesc pe Dumnezeu.”

Celor dornici să între în universul literar al lui Adrian Georgescu le recomand următoarele tiluri: Rebutarea omenirii (Ed. ”Amurg sentimental”), Uleiul din candelă (Ed. ”Amurg sentimental”), Crime (Ed. ”Amurg sentimental”), Moartea spionului (”Criterion Publishing”), Sosirea spre Dumnezeu (”Sieben Publishing”), Focul (Ed. ”Cavallioti”), Monahul lăuntric (Ed. ”No14 Plus Minus”), Întâmpinarea Domnului (”Ed. Stefandina”), A înviat Domnul (Ed. ”Stefandina”).

 Prof. LIVIU MARTIN