VEȘTI – POVEȘTI DESPRE PĂCALA FĂGEȚELULUI

Poemele lui PETRUȚ PÂRVESCU, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași, sunt de-o frumusețe amară. E ca și cum, odată ajuns la destinație, oricare-ar fi ea, simți – și sentimentele, atent ascultate, nu mint niciodată – simți că nu acela este locul, nu pentru întâlnirea aceea te-ai pregătit, nu pentru viața de sub ochii tăi ai bătut atâta cale. Ai sentimentul, cu alte cuvinte, că – deși ai socotit totul ca la carte, nu ai ocolit nicio regulă, ba chiar ai iubit peste poate – ai ratat esențialul. Și te doare.

”Păcala Făgețelului” ține trează o memorie și istoriile ei cu personaje și atmosferă – păcala făgețelului/ nu e un sat/ pe valea vezii la deal dincoace de pitești/ printre dealuri păduri și vâlcele/ e doar o poveste nescrisă/ în care intrăm/ uneori/ și ne-aducem aminte! (Petruț Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgețelu din județul Olt. Până în anul 1968, însă, locul său de baștină s-a aflat în raza raionului Vedea, județul Argeș).

Personajele și atmosfera sunt, de altfel, instrumentele de lucru ale poetului amar. Viața comunității în care a venit pe lume este surprinsă cu lux de detalii vizuale – prima eclipsă de soare, caravana cu filme color, șarpele cu pene, cotiga de lemn uscat și vaca neagră, bătrână și slabă, de i se vedeau coastele printre uluci, Veta cu chiloții ei roz bonbon, Gheorghe a lu’ Dovleacă și muierea lui, Ilinca, Duminica Floriilor și Paștile, Leana Bădălana, Gheorghe Uriașu’, Paparudele – toate acestea umplu cu viață pagină după pagină, umplu cu zumzet, cu nume, cu mișcare, desenează repede-repede un sat românesc, neschimbat în semnele lui din vechime coborâtoare – doamne/ niciun război și o mie de păci în patria fără frontiere/ acolo unde doar bătrânii au rămas/ undeva pe la porți/ numere și litere negre pe cruci albe de sare/… amintiri singure/ decupate din albumul de familie/ fiii și fiicele unor alese dezmoșteniri/ drumuri de piatră cu opincile-n spate/ printr-o europă străină/ ciudată/ după o revoluție ratată/ înalță la paris londra madrid sau roma/ monumentul acela promis mereu românilor/ anno domini/ undeva în țara mea la țară primăvara/ când pomii din livadă urcă-n cer și iau foc/ m-am pomenit ziua-n amiaza mare vorbindu-VĂ singur!

Celor care mai pot și mai vor să-și amintească de colectivizarea forțată, de istoria recentă, și astăzi legată la gură, le tresare sufletul, atunci când poemul stă în loc la vremea când veneau așa/ înspre seară când amurgea/ când nu se deslușeau lucrurile/ cam o duzină acolo/ o ceată amestecată de țărani de-ai noștri/ de prin alte sate/ și niște domni spilcuiți de la raion/ în costum negru și cravate înflorate pe piept/ toți în păr unul și unul/ cu bâte și pari de porumb pregătite/ și trei țigani lăutari vestiți de la gura boului/ cu două viori strâmbe și-un țambal burticos/ oprea tractorul gâfâind la poarta omului/ o namilă de mașină hârbuită/ cu remorcă de lemn cu roate mari dințate/ ne uitam noi ca la urs cum ieșea fumul gros/ pe un coș de tablă subțire/ neterminat/ coborau cu toții și intrau ghiotura/ în ograda câte unui vecin de pe la noi din sat/ de toată lumea/ cu purcel cu cățel se strângea grămadă.

Sau când după paști/ încă mai ardeau candele în cimitir/ (la biserica din vale)/ lumina lor noapte de noapte printre livezile-nflorite/ urca în sat cu teamă/ niculae/ dăduse plugul grapa pământul și boii/ de livada de pruni nici să n-audă/ ciudat/ toată noaptea au bătut câinii/ devale în coastă la gruia/ ca lupii la stână/ tovarășii intraseră-n livadă cu topoarele/ toacă pe toacă/ sub cerul stele și luna plină/ o rugăciune neterminată a zeci de biserici/ pădurea în ecouri prelungi/ până la ziuă treaba era gata/ nuci cireși gutui și pruni/ la grămadă/ culcați la pământ cu floarea pe umăr/ niculae a sărit cu furca/ dar un topor ager cu coada lungă/ l-a pălit cu putere/ așa l-a găsit marița cu cei opt copii dimineața/ fără suflare/ cu fața în jos/ și toporu‘ înmugurit/ adânc înfipt în spate ca o lumânare/ aprinsă undeva deasupra florilor de prun!

Limba frustă din cartea lui Petruț Pârvescu este limba satului. O limbă ursuză, aspră, impulsivă, bolnavă de toată istoria îndurată. Alături de oameni și de poveștile lor, felul în care vorbele cresc și coboară în intensitate, așezarea lor, chibzuită, unele lângă altele, sporesc impresia de distopie rurală, de pământ niciodată vindecat.

Am citit aceste poeme în timpul unui episod de dischinezie biliară. Am avut, de la început și până la sfârșit, senzația că niciun medicament de pe lume nu mă va face bine. Semn că poetul are anume puteri și că știe cum să le folosească.  

DENISA POPESCU