MOARTEA POETEI CLARA MĂRGINEANU sau CUM MOR POEȚII CARE NU MOR?


RESPIRAȚIA ÎN SINE MI SE PARE UN POEM”   

Poeta Clara Mărgineanu (n. 4 iulie 1972) a murit în Spitalul Colțea, răpusă de cancer, în 26 aprilie a.c. În luna iulie ar fi împlinit 48 de ani…

Clara a publicat 11 volume de poezie, mai toate cu titluri stranii. Între ele,  „Dans cu cuțitul în inimă”, „Fata de asfalt”, „Femeia albastră”.

Clara a fost/este una dintre puținele poete sensibile, aș spune chiar autentice, ale veacului în care trăim, pentru că poemele ei nu s-au vândut superficialului, cotidianului, glumelor de doi bani, ci au pus în pagină un freamăt, o tensiune, o sfâșiere, o traumă, care și-a aflat în versurile ei rezonanța poetică – 

„Sunt aproape întreagă după agonie…”

„Striga ascuțit, ultima, promisa Salvare.

Îmi aducea sângele care își căuta inima.

Inima sleită, dar întreagă. De învingător.”

 

În data de 2 martie 2019 am primit de la Clara acest e-mail:

 Bun găsit, Virgil!

Pentru că am avut o frumoasă colaborare cu tine și cu revista „Cafeneaua literară” pe care o prețuiesc constant, îți trimit un grupaj de poeme recente, nepublicate în volum. Analizează, te rog respectuos, posibilitatea de a fi publicate.

Îți văd postările pe facebook, cu bucurie. Cum eu sunt într-un lung concediu medical, dacă va fi posibil, te voi ruga să îmi trimiți acasă revista/revistele, cum se va putea. Adresa mea este: …..

Îți mulțumesc și îți doresc toate cele bune!

Cu prețuire și prietenie,

 Clara Mărgineanu  

 Poemele Clarei au fost publicate în Cafeneaua literară nr. 4, din luna aprilie, 2019, pe două pagini, iar ele pot fi găsite în revista aflată pe Internet. Clara a postat paginile pe Internet și cred că ele se află, în continuare, acolo. Iată unul dintre aceste poeme:

 Tatăl meu îi va trezi din nepăsare

 De o viaţă, vreau să ies din ceaţă,

din grotă, din întuneric, din păcat,

De o viaţă tânjesc să cobor din înălţimea

În care „mama” zdrobeşte cuvântul ,,tata”,

În timp ce un inocent spital de nebuni

Îi iubeşte şi urlă ,,Împreună!”

De o viaţă ştiu sufletul meu în icoană, noaptea,

Rugându-mă pentru cei care au scris că eu nu exist.

Au semnat în acte că nu exist şi eu mă rog pentru ei,

Suntem prea uniţi, ca să ne despartă doar televizoarele, spun.

 

Sângeră sub tastele mele numele pe care nu îl scriu,

Cineva, undeva, va întoarce rana mea ca pe un jug,

De o viaţă vreau să ies din ceaţă,

Am pierdut o rundă, viaţa e rotundă,

Ceea ce suntem va avea urmări –

Pentru cei furaţi, extazul clipei,

Pentru surzi, aplauze silenţioase,

Pentru orbi, lacrimile-interjecţii!

 

Absenţa tatălui, suprema vulnerabilitate,

Cei care m-au şters, nu au citit şi în palmele

Lui Dumnezeu.

 

Au murit. Sau cântă hulpav despre ce nu se uită

În carnea altor copii. Poate ai lor,

Care îşi vor dori să iasă din ceaţă.

 

Tatăl meu îi va trezi din nepăsare

Cu un vis spărgând în aer sâmburi

De adevăr.

Mama mea va plânge şi ea,

Închinându-se păgân la maternitate.
Ei nu mai sunt. Poate părinţii mei

despărţiţi şi morţi, dacă ar auzi scâncete,

ar întinde braţele şi ar lua în braţe copilul care am fost.

 

De aproape o jumătate de secol,

Poezia atârnă în ştreangul trecutului.

De o viaţă mor încet, tânjirea de a mă iubi

Cei care nu mă pot iubi.

 

Dumnezeu al dragostei cele mari,

Mă vei auzi?

 

În cele din urmă, din cauza năpraznicului cancer, Clara a fost nevoită să se interneze la Spitalul Colțea. De aici, ea a scris, de pe patul de spital, un text în care ne cerea ajutor. Iată-l:

 Buni și dragi prieteni,

Nu v-am împovărat niciodată cu postări despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință… Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți… Acum, însă, sunt într-o situație limită. Am nevoie urgent de transfuzii cu sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea. Se pare că nu sunt rezerve suficiente de sânge… De aceea vă rog respectuos, vă rog omenește și creștinește, ca, în măsura în care vă stă în puteri, să    donați sânge, specificând că este pentru mine. Știu că trăim vremuri cumplite. Știu că nu vă este simplu să faceți acest act de donație… Această încercare este tot ce mi-a rămas de făcut, în disperarea de a avea nevoie de transfuzii… Vă mulțumesc și vă cer iertare dacă am adăugat un strop de tristețe, duminicii dumneavoastră! Cu Dumnezeu înainte!

Vă asigur de dragostea și recunoștința mea,

 Clara Mărgineanu

Scris pe 29 martie ora 13.10

  

Peste două zile, urmează o a doua scrisoare de mulțumite pentru sângele primit…, „în aceste vremuri scoase din minți”, când oamenii nu și-au pierdut totuși omenia.

 Dragii mei prieteni,

Vă scriu greu, cu mâna dreaptă branșată la perfuzii și transfuzii. Vă rog respectuos, ca în ceea ce mă privește, să luați în seamă doar mesajele postate și semnate de mine. Mesajele dumneavoastră scurte, calde și binevoitoare mi-au fost și îmi sunt oxigen și balsam. Deocamdată, există cantitatea de sânge care îmi este necesară. Așa m-a anunțat domnul doctor. Aseară am făcut prima transfuzie, cu speranța că voi fi aptă să suport tratamentul care se impune. De obicei, scriu mai frumos și mai poetic; acum, respirația în sine mi se pare un poem. Și cântecul Sirenelor de pe Salvare, noaptea, transferată între spitale… În acord cu felul meu de a fi, nu aș fi cerut, vreodată, ajutor pe Facebook. Așa m-a sfătuit Părintele Alexandru (de care fac ascultare), să scriu, să cer ajutorul… Așa am făcut și ce a urmat a fost o revelație a binelui din oameni…

Acum, inima mea vă face o plecăciune. În aceste vremuri scoase din minți, cred că întrevăd o posibilă soluție: Omenia va învinge pandemia!

Omenia, altruismul și generozitatea dumneavoastră v-au anihilat propriile neliniști și spaime. V-ați grăbit să mă ajutați. Acum, pe mine, altădată pe altcineva. Spirala binelui. În aceste gesturi, zâmbește Dumnezeu!

Trimit, către fiecare, iubirea mea!

Clara Mărgineanu

Spitalul Colțea, 31 martie, ora 11.06

  

Public, în continuare, ultima ei poezie, scrisă după încă un episod de boală, pe patul de spital. Poezia este datată 5 aprilie 2020.

 

Stare de fapt

 Voi merge, în genunchi, încă o viață

Până departe, până foarte sus

Aproape de acoperișul lumii

Să-i mulțumesc preabunului Isus
Acum, bat clopotele prin biserici

Și inimile noastre, fiecare

Nu se putea altfel, ci doar așa

Prin jertfă și prin chin, spre îndurare

 

Când semnul din destin, cu milă mare

Îți spune că blândețea este totul

Pompează sânge în artera lumii

Și-acum, dezmărginește orizontul
Traseele sunt lungi între spitale

Afară era frig și noapte încă

Spuneau la știri, jelanii descântate

Faptul divers e stors și ne mănâncă.

 

Acasă îmi zâmbesc toți trandafirii,

În rest, e doar tăcere și rutină

Respir parfum, văzduhul e albastru

Iar zodiacul nu mai e de vină.
Afară, parcă este primăvară

Acum este din nou, pe loc repaus

Citesc Baconski, îl ascult pe Cohen

Și, în sfârșit, în jur nu mai e haos…

 

Îmi bat pe umeri vestitorii clipei

Vin prieteni buni și îmi indică harta

Contururi fără chip, cu glas mieros

Se gudură, cu stil, pe lângă Martha…
Ea este providență și miracol

Era să plec când a decis: ,,mai stai!”

Căci pentru mine, ireala Martha

A convocat toți medicii din Rai.

 

Nu am plecat de tot din viața asta

Am revenit ca cerul după ploi

Să strâng la piept toată durerea lumii

Și să îmi iau puterea înapoi.
Când frunzele își vor schimba culoarea

Vor fi mulți îngeri să ne odrăslească

Și, totuși, ce aveam dreptul să știu

Mă va ucide, ca să mă renască.

  

Robert Turcescu, despre Clara

A doua zi după plecarea Clarei, pe blogul lui Robert Turcescu este publicat acest text de bun rămas:

„S-a stins Clara Mărgineanu. De fapt, nu, nu s-a stins, Clara nu se va stinge niciodată, ea arde încă, așa cum a ars o viață întreagă. Ce suflet mare, ce femeie aparte, ce greu de înțeles pentru neștiutori era Clara!…

În amintirea ei și, sper, de dincolo de nori cu voia ei, public aici un poem pe care mi l-a scris cândva și pe care nu l-a publicat niciodată, niciunde.

 

Cu mâinile legate la ochi –

                 să nu vadă şi să nu poată plânge.

Sunt întreagă de răsfoit şi de citit,

Doar admirând trecem mai înalţi prin viaţă,

De aceea, bobul de râs şi de durere merită cules şi iubit.

În final, arşiţa şi zăpada se aşează cuviincioase în neputinţă,

Iar acest poem este un colind pentru fiecare anotimp.

Ştiu că poţi răsturna constelaţii. 

Te văd, te aud şi scriu:

Eşti la fel de pregnant ca şi restul visului!”

 

Dumnezeu să te odihnească în pace, Clara!

 

          (Blog R.T, 27 aprilie, ora 21, 14)

 

Cum mor poeții care nu mor? Poate la fel de nedrept ca în rândurile de mai sus, poate altfel.

Am scris aceste lucruri ca un omagiu adus Clarei și suferinței sale, regretând, desigur, pierderea unui prieten și a unui poet.

Ce suflet mare, ce femeie aparte, ce greu de înțeles pentru neștiutori era Clara!… Un suflet care răsturna constelaţii. 

 

                                                                           VIRGIL DIACONU

Articol adăugat în 21 mai 2020

Mai poţi citi şi…