DOUĂ TIPURI DE RAȚIONALITATE ȘI ALEGEREA GREȘITĂ A SOCIETĂȚILOR DEZVOLTATE

ALEXANDRU MĂRCHIDAN –  doctor în Filosofie, lector la Universitatea din Pitești

Viața tot mai virtuală, mai „online”, este urmarea firească a unor alegeri și procese mai vechi. Oamenii trăiau deja destul de mult în virtual, în special în ultimul deceniu, numai că măsurile guvernamentale adoptate în perioada pandemiei i-a aruncat pur și simplu în acest mediu artificial. Diferența constă mai ales în faptul că accesul la lumea iluziilor (însă cu efecte reale și dureroase) se face preponderent dintre pereții apartamentului. Altfel, și când mergeau în voie pe stradă, prin parcuri, la școală, în restaurante, cei mai mulți tot conectați rămâneau la „pieteniile” trăite frenetic pe diverse rețele de socializare.

Care este însă legătura situației prezente cu raționalitatea? Este binecunoscut faptul că raţiunea are şi ea propriile „păcate”. Nu este o idee nouă; de aceea rândurile de mai jos nu reprezintă decât o constatare, întărită pe zi ce trece de comportamentul uman luat atât individual cât şi social. Să vedem unde şi cum bogata raţiune ne duce la sărăcire sufletească. Ne va ajuta şi o carte în acest sens.

Odată cu dezvoltarea societăţilor moderne, tot mai multe activităţi au devenit obiectul procedurilor ştiinţifice. Astăzi, tehnologia a ajuns să facă parte aproape din toate sectoarele vieţii. Scopul tehnologiei este acela de a oferi cele mai eficiente mijloace pentru atingerea unor scopuri date. Aşadar, când se afirmă că tehnologia reprezintă materializarea unor principii raţionale, este luat în calcul conceptul de raţionalitate formală sau instrumentală, nu cel de raţionalitate valorică. Cu alte cuvinte, raţionalitatea instrumentală priveşte aflarea celor mai bune mijloace pentru atingerea unor scopuri prestabilite, şi nu înseşi alegerea scopurilor respective.

În acest sens se poate afirma că în prezent viaţa este supusă mai mult ca niciodată procesului de raţionalizare: prin aceea că acceptăm continuu noi tehnici ştiinţifice în majoritatea domeniilor vieţii sociale. Efectele unei asemenea schimbări nu se lasă aşteptate. Unul dintre ele este faptul că oamenii ajung să caute tot mai des soluţii tehnice la problemele lor, în loc să se bazeze pe menţinerea unor tipuri de atitudine morală. De exemplu, chestiunea controlului social nu mai este rezolvată prin intermediul virtuţilor care îşi au rădăcina în credinţa religioasă, ci prin apelul la metodele de control public. Acestea par să ducă într-un mod mai sigur la consecinţe similare celor care erau cândva rezultatul practicării virtuţilor individuale: sistemele de supraveghere electronică şi bazele de date, afirmă Bryan Wilson (Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000), au înlocuit în mare măsură grija faţă de semeni şi virtuţile adânc înrădăcinate precum cinstea, hărnicia, bunăvoinţa, responsabilitatea etc.

Omul contemporan nu este mai inteligent sau mai raţional decât strămoşii săi, însă el trăieşte într-o lume care este supusă într-un grad din ce în ce mai ridicat unor controale raţionale. Dintre ele fac parte obligaţia de a utiliza echipamente tehnice şi supunerea la comenzi tehnice. A fi raţional înseamnă să ai reacţii potrivite la stimulii moderni, iar acele reacţii ajung să reprezinte un anume mod de comportament care îl înlocuiește pe cel determinat de reflexivitate, raţiune valorică. Noul comportament este similar aceluia pe care trebuie să îl adopte o persoană angajată în traficul auto. Aici, a fi raţional semnifică formarea unor reflexe numai în funcţie de semnele de circulaţie; acţiunile nu se pot desfăşura altfel, indiferent cât de urgente ar fi alte interese. „Faptul că învaţă să reacţioneze raţional face pentru el inutilă asimilarea acelui tip de maniere sociale şi a acelor îndemnuri religioase care-i spuneau individului: «Pune-i pe ceilalţi înaintea ta», «Poartă-te cu ceilalţi curtenitor şi blând»” (ibidem, p. 56). Apariţia şi dezvoltarea aparatului birocratic reprezintă transpunerea unui model mecanic în domeniul relaţiilor sociale.

Aceasta înseamnă că există o presiune din partea sistemului social contemporan, în sensul dezvoltării de noi tehnici şi al îndepărtării de tipul de educaţie morală cultivată în trecut. Acceptând controlul tehnologic, individul învaţă să folosească o gândire riguroasă de tipul cauză-efect, apărând riscul de a o aplica tot mai mult şi vieţii sale personale, sau în domenii care nu se pretează acestei abordări. Rezultă că persoanele din lumea contemporană se confruntă cu pericolul diminuării discernământului în privinţa atitudinilor şi criteriilor de judecată adecvate variatelor domenii ale vieţii sociale şi personale.

Explicaţia acestui fenomen constă în gradul foarte ridicat de complexitate şi de stres, coroborate cu implementarea tehnologiei în aproape toate aspectele vieţii. Cele două elemente acţionează în sensul înlăturării atitudinii morale şi religioase sau în sensul degradării lor la nivel de morală pragmatică şi de superstiţie. De asemenea, presiunea la care este supus zilnic individul în vederea utilizării raţiunii instrumentale poate avea ca efect apariţia unui monopol al acestei raţiuni la nivelul personal de gândire, atitudine, comportament. Ideile sunt confirmate de numeroase studii privind neuroplasticitatea: activitățile pe care le realizăm frecvent ne modelează creierul. Obligaţi mereu să găsească soluţii la scopuri prestabilite, mulţi dintre oameni pot deveni incapabili să apeleze la gândirea reflexivă, valorică, aceea care pune problema înseşi scopurilor pentru care se întreprinde ceva. Vechile virtuţi pot să li se pară inutile în lumea hiperraţionalizată, în sensul raționalității instrumentale.

Aşadar, unele moduri de gândire prin excelenţă poetice, simbolice, morale sau estetice şi care au un rol important în canalizarea emoţiilor sau în dezvoltarea profundă a eului, devin din ce în ce mai străine omului contemporan. Dar să vedem unde poate apărea pericolul. Acesta este legat de una dintre cele mai spinoase probleme ale vieţii – injustiţia. Deşi nu este obligatoriu ca cineva să fie credincios pentru a fi moral, totuşi există o importantă diferenţă între morala fundamentată printr-o raportare metafizică şi aceea bazată doar pe educaţie. Diferenţa constă în faptul că prima oferă răspunsuri pe care cea de a doua nu le are, de aici şi probabilitatea ridicată în cazul moralei axate pe valori religioase de a rezista în faţa presiunilor şi a traumelor vieţii. Persoana educată să facă unele lucruri şi să evite altele pur şi simplu pentru că aşa trebuie, pentru că aşa este bine, atunci când se izbeşte de existenţa nedreptăţii sociale, este mult mai predispusă căderii într-o perspectivă relativistă privind morala. La ce bun regulile morale (de exemplu să nu fii corupt) când ele reprezintă – în condiţiile vieţii reale – o dovadă de comportament antieficient şi poate chiar autodistructiv. În schimb, persoana educată în spiritul moralei religioase este conştientă de faptul că justiţia absolută nu se realizează în această lume și tocmai de aceea este absolut necesar să fii drept. Omul credincios dă un sens metafizic la ceea ce se întâmplă şi va accepta faptul că trebuie să rămână vertical, chiar dacă nedreptatea continuă să existe, sau dacă justiţia perfectă nu se realizează (el este conştient de limitele lumii trecătoare).

Multiplicarea organizaţiilor şi a problemelor internaţionale, globalizarea pieţelor şi a capitalului, consumerismul – fac astfel încât vechile forme religioase să nu îşi găsească locul, iar tradiţiile strict locale să reprezinte ceva străin de modernitate. Preocupările religioase au în prezent un prestigiu scăzut şi din cauza relativizării lor, ce poate fi pusă pe seama conştientizării marii diversităţi a mişcărilor religioase existente. De asemenea, judecăţile moderne negative cu privire la eficienţa religiei, în comparaţie cu alte instituţii sociale având scopuri concrete, contribuie la desconsiderarea rolului său. În schimb, pentru că scopurile religiei sunt supramundane, iar eficacitatea mijloacelor reprezintă în parte un act de credinţă, există limite precise până la care pot fi introduse proceduri raţionale.

De exemplu, diviziunea ierarhică a funcţiilor poate fi aplicată doar în cazul aspectelor exterioare, al celor organizatorice şi politice ale sistemului religios. În schimb, atunci când este vorba despre cel mai important bun aşteptat din partea religiei, adică mântuirea, raţionalizarea rămâne neputincioasă. Aceasta pentru că scopul este supraempiric, dar şi pentru că există o foarte mare unitate între scop şi tot ceea ce este recomandat pentru atingerea sa: sfaturi, exerciţii spirituale, fapte, atitudini etc. O altă barieră în calea adoptării procedurilor raţionale în cazul principalelor preocupări religioase o reprezintă limbajul specific, adecvat unui orizont total diferit de cel tehnologic.

În societatea contemporană, religia se confruntă şi cu o problemă previzibilă, privitoare la practica religioasă: cultul sau ritualul. Acestea au în mod necesar un caracter repetitiv, pentru că scopul lor este acela de a consolida şi reactualiza în credincioşi sentimentele de angajare şi devoţiune, care la rândul lor îndeplinesc funcţia de a le oferi oamenilor suport afectiv în depăşirea obstacolelor. Însă, în lumea modernă, o mare parte din muncă se bazează pe rutină, de unde şi tendinţa ca oamenii să caute în timpul liber divertisment şi noutate. În plus, această tendinţă este amplificată de industria de divertisment, care se străduieşte să fie o sursă neîntreruptă de senzaţional, de distracţii şi de noutate. De aceea se şi explică în parte promovarea de materiale care se adresează tot mai mult instinctelor biologice primare. În contextul descris, întâlnim aşadar practica religioasă cu caracterul său intrinsec repetitiv, şi, de cealaltă parte, ofertele comerciale de petrecere a timpului liber, promiţându-le oamenilor „experienţe noi”.

Aşa se explică de ce societăţile contemporane funcţionează făcând doar rareori apel la religie ca instituţie socială. Secularizarea este un proces ale cărui cauze se găsesc nu doar în încercarea de rezolvare a diferendelor dintre puterea politică şi cea religioasă, ci şi în efectele raţionalizării societăţii, tehnologia fiind o manifestare a acesteia.

Reducerea funcţiilor religiei, faptul că sistemul social nu mai caută legitimarea religioasă, nu înseamnă că modul de funcţionare a societăţii contemporane s-a îmbunătăţit. Datele care susţin această idee se referă la probleme personale şi sociale precum: anonimatul birocraţiei; impersonalitatea relaţiilor interumane; manipularea; lipsa de sens din cauza schimbărilor foarte rapide; „creşterea ratei criminalităţii, a vandalismului, a nevrozelor şi a altor tulburări psihice, a divorţurilor, a diferitelor tipuri de adicţie, fie că este vorba despre droguri, alcool sau jocuri de noroc, izolarea indivizilor, singurătatea şi suicidul – toate acestea ne dau o idee despre punctele în care organizarea socială raţională pare să fi dat greş” (ibidem, p. 59).