DESPRE LĂMURIRE ȘI ÎNNOIRE LĂUNTRICĂ, ÎN VREME DE PANDEMIE-interviu


DESPRE LĂMURIRE ȘI ÎNNOIRE LĂUNTRICĂ, ÎN VREME DE PANDEMIE

interviu realizat cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române,   domnul VASILE BĂNESCU –

Ne bântuie, astăzi, o tristețe cu față dublă: tristețea duminicilor ratate – care este un eșec al bucuriei, al liniștii, al recuperării sufletești, al rugăciunii – și tristețea, mult mai subtilă, dar și mai grea, pe undeva o damnare, pe care-o poartă cu ei cei care nu-și găsesc tovarăși cu care să rateze  intervalul de aspirație la pace pe care-l reprezintă  duminica. Îmi puteți spune care este perspectiva dvs.  despre singurătate, despre duminica singurătăților noastre, în această perioadă, cînd trăim – este drept, forțat – în fiecare zi ca și cum ar fi duminică?

Tristețea care devine dimensiune a chipului (vieții noastre) nu are în sine nimic autentic creștin. Așa cum s-a observat, un creștin trist e doar un trist creștin. Pentru că miezul fierbinte al creștinismului nu e mohorâta tristețe, resemnarea amară, destrămătoarea capitulare, ci bucuria întremătoare existențial, la care ai acces prin deschiderea ta lăuntrică la Vestea cea Bună a coborîrii prin întruparea lui Dumnezeu Însuși pe același pământ pe care trăiești tu, pentru a ne dărui fiecăruia în parte Calea, Adevărul și Viața pline de Sens cu adevărat mântuitor. Bucurie dublată de cea a Învierii lui Hristos, care a limpezit deplin adevărul că El este Dumnezeul cel viu, înaintea Căruia moartea nu are nicio putere. Înomenirea Sa reală, nu virtuală, ne pune pe noi toți, muritorii, în fața celei mai realiste perspective asupra vieții și a morții: dacă Hristos a înviat, noi toți vom învia. Moartea devine prag (spre viață veșnică), nu zid întunecat de necredință, credința nu e zadarnică sau ridicolă, ci salvatoare și onorantă. Acestea sunt gânduri care ne-ar putea oferi ceva mai mult curaj și optimism în fața unei epidemii care ne-a arestat temporar la domiciliu. Aceasta să rămână suferința noastră cea mai mare! Singurătatea e o punte spre reflexivitate, care, abia ea, e un privilegiu. Ca și suferința, deși greu este de înțeles acest lucru pentru noi. Singurătatea temporară nu trebuie să se preschimbe, însă, în însingurare, ci doar în intervalul sufletesc în care putem adânci comuniunea noastră tăcută cu ceilalți. Meditând, de exemplu, la ceea ce nu i-am lăsat să vadă în inima noastră, când întânirea cu ei era subînțeleasă; (re)citind acum, pe calea spre Paști („trecere” de la moarte la viață), „cuvintele bune de mâncat” ale Evangheliilor, care relatează documentar Pătimirile și Învierea lui Hristos; încercând să ne apropiem de neînțelesul „înaltului privilegiu de-a fi suferit” (Emily Dickinson). Făcând, într-adevăr, o duminică din fiecare zi a acestei perioade de forțată recluziune, pe care putem încerca să o descifrăm și în cheie spirituală. O zi a învierii noastre din adânci inerții morale și din orbirea care a precedat-o.

Suntem nevoiți să luăm aminte, cu atenție sporită, la vremurile dinaintea noastră, pe care nu le controlăm nicicum, care ne controlează ele pe noi, vremuri imprevizibile, nevrotice. Credeți că algoritmul de judecată al românilor se va schimba, în aceste condiții? Că va ajunge să atingă măcar mintea Învierii sau va rămâne să se zbată în neputința de până acum?

Mintea noastră, presupus frumos încreștinată, ar trebui să găzduiască, într-adevăr, gândul luminos și îmbucurător al Învierii. Absența sau eliminarea acestui gând, renunțarea la el, cască în noi o groapă de întuneric. Pentru că, în absența credinței în Înviere, în penumbra încrederii zdruncinate în Viață, începe să crească iedera îndoielilor corozive pentru sufletul nostru hăituit de ispitele acestor vremuri „nevrotice”. Nevrotice, pentru că duhul lumii noastre nu este Duhul Adevărului, care curățește și mântuiește, ci acela „al trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de putere şi al grăiririi în deşert”. Orice lovire cu capul de un prag al suferinței, al pierderii cuiva drag sau a ceva ce înainte era subînțeles prezent în viața ta, atrage în mod firesc după sine o schimbare de viziune în plan personal; o întoarcere a privirii, fie și doar pentru un timp, spre ceea ce contează cu adevărat; o trezire a discernământului moral. Schimbarea de tip moral e una exclusiv personală, nu socială. Nu apucă să devină socială, pentru că cei care aleg să-și schimbe viața în mod real vor fi mereu mai puțini decât cei care nu vor (putea) ieși din capsula ne-simțirii de tip spiritual. Așadar, nu cred că schimbarea „schemei mentale” a societății noastre, românești sau nu, este de așteptat, ci cel mult mutarea atenției unora dintre noi de pe lucrurile care ne-au parazitat și îmbâcsit până acum viața pe cele care ar putea-o înnobila cu sens. Viitorul nu poate fi senin, dar calitatea lui va depinde mereu de înțelepciunea (personală) cu care vom privi spre trecut. „Îngerul istoriei”, cum îl imaginează Paul Klee, zboară cu fața spre trecut.

Creștinismul este o religie inițiatică. Se transmite prin taine și cultivă gândirea înălțată. Este pregătită Biserica noastră, raportându-ne la acest specific al ei, să intervină concret, astfel încât năruirea pe care-o ducem pe picioare să nu ajungă o năruire de tot? Să ne putem reconfigura desprinzându-ne de legile lumii curente, legi reci, pragmatice, bazate pe cerere și ofertă?

Creștinismul este fondat pe Revelația lui Dumnezeu în Istorie, descoperire treptată de Sine și iubitoare de om, care culminează cu Întruparea Sa, ceea ce coincide cu paradoxala „golire/ deșertare de Sine” în persoana istorică, smerită și crucificată a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Cel care, trecând prin măruntaiele morții depline, a înviat. Opusul Său este contemporanul, jalnicul om-dumnezeu care, ca și diavolul inspirator, încearcă să-L imite bufonic pe Creator, sfidându-L sau ignorându-L. Creștinismul a răsărit, a crescut și trăiește în jurul singurei Taine din care se hrănește circular credința noastră: Întruparea-moartea-Învierea lui Hristos. Pe credința-încredere în Înviere s-a clădit comunitatea, eclezială și euharistică, de credință lucrătoare, de viguroasă nădejde, de dragoste agapică. Această comunitate de valori cardinale care înnobilează și verticalizează viața creștină compun axiologic și Biserica. Ea ne include pe toți cei ce credem, nădăjduim și iubim pe urmele lui Hristos, pe toți cei ce mărturisim prin viața noastră că nu trăim chiar ca și cum El nu ar fi trecut pe acest pământ, ca și cum El nu ar fi mereu prezent. Pasionați de Adevăr, Îl vom apăra și mărturisi atunci când minciunile toxice ale oricărei ideologii ne vor fi servite sau impuse ca „adevăruri” căzute pe lângă „patul lui Procust”, din care se ridică o realitate ciopârțită și hidoasă. Ideologiile pot demoniza mintea și conduc inevitabil la năruire. Mai întâi morală, apoi și socială. Această contaminare de tip ideologic e încă mai periculoasă decât cea cu oricare tip de virus. Antidotul ideal la ideologie este creștinismul, împotriva căruia s-au dezlănțuit toate ideologiile (post)modernității. Alegerea de a rămâne de partea lui Hristos ne va oferi acces la uriașul, salvatorul dar al discernământului. Și astfel, amintindu-ne gândul lui Dostoievski, chiar dacă ne-ar demonstra cineva că Hristos se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, vom prefera să rămânem cu Hristos, decât cu adevărul. În acest sens, cred că rămânerea lucidă, realistă în spiritul Tradiției vivificatoare în care respiră Biserica ne va oferi nouă, tuturor celor ce o alcătuim, inspirația și imaginația morală de a (ne) converti orice episod de năruire într-unul de înnoire și lămurire lăuntrică. Ceea ce are și urmări cât se poate de pragmatice (în faptele milei și ale iubirii).

 

            DENISA POPESCU

Articol adăugat în 13 aprilie 2020

Mai poţi citi şi…