CUM PUTEA FI CREATĂ CARTEA FACEREA?
Ne putem întreba, desigur, cum a putut să fie creată cartea Facerea, istorică în bună parte, de către un om, care firește că nu avea cum să asiste la evenimentele primordiale (facerea lumii naturale și umane), pe care el le relatează în cartea sa…
La această întrebare s-au dat mai multe și variate răspunsuri și s-au scris studii complexe și interesante, unele dintre ele aflate chiar și în cele două manuale românești pentru Facultățile de Teologie Ortodoxă – Studiul Vechiului Testament, autori Vladimir Prelipcean și colectivul său (1, 2006), și Introducere în Vechiul Testament, semnat de un grup de autori coordonați de Ioan Chirilă (2, 2018). Studii la fel de interesante găsim și în volumele Silviu Tatu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice (3, 2016), și în Raymond E. Brown și colectivul său de autori, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură (4, 2011).
Din mulțimea răspunsurilor care s-au dat cu privire la redactarea cărții Facerea se pot distila, în mare, următoarele trei.
Primul răspuns, cel tradițional, a fost acela că Facerea este o carte inspirată sau insuflată lui Moise chiar de către Dumnezeu; al doilea răspuns a fost că Facerea este o operă de ficțiune, deci că ea a fost creată, pur și simplu, de imaginația autorului ei; iar al treilea răspuns considera că Facerea este o operă concepută prin compilarea și prelucrarea unor texte sau/și a unor povestiri orale tradiționale anterioare. Să cercetăm rapid, pe rând, toate aceste posibilități.
(1). Cartea Facerea, ca operă inspirată de Dumnezeu
Cartea Facerea a fost scrisă de Moise, prin inspirație divină, afirmă atât tradiția iudee și creștină, cât și continuatorii moderni ai tradiției, dimpreună cu Biserica creștină. De altfel, tradiția mozaică și creștină consideră că întreaga Biblie este inspirată creatorilor ei umani de către Dumnezeu.
„Inspirația este un dar supranatural al lui Dumnezeu”, afirmă autorul neștiut al articolului Inspirația Sfintei Scripturi, aflat în volumul Studiul Vechiului Testament. Tot acest autor ne mai asigură și de faptul că Domnul „a) i-a îndemnat pe hagiografi să scrie, b) le-a comunicat ce au să scrie (…), c) i-a supravegheat neîntrerupt în cursul scrierii, ca să-i ferească de greșeală. (…). Acestea toate se cer și ajung pentru ca Scriptura să fie socotită cu adevărat «Cuvântul lui Dumnezeu»”* (1, p. 61), afirmă autorul articolului citat.
Dar afirmația că scripturile din cuprinsul Bibliei sunt create prin inspirația divină nu este de regulă mărturia celor care au scris cărțile în cauză, ci este convenția teologilor și slujitorilor religioși evrei sau creștini, convenție la care, pe de o parte, s-a ajuns după negocieri care au durat secole, iar pe de altă parte, aceste negocieri nu au ajuns la aceleași rezultate pentru toate cele patru versiuni ale Vechiului Testament: Tora (Biblia evreiască), Vechiul Testament al Bisericii Ortodoxe, Vechiul Testament al Bisericii Catolice și Vechiul Testament al Bisericii Protestante… Mai precis, componența Vechiului Testament și a Bibliei, în întregul ei, în ceea ce privește numărul și ordinea cărților sale inspirate de Domnul (și canonizate în forma și ordinea respectivă tocmai pentru că sunt considerate inspirate), diferă sensibil în Tora, în Biblia ortodoxă, în Biblia catolică și în Biblia protestantă, ca dovadă că Domnul a inspirat în mod diferit alcătuirea celor patru variante ale Bibliei… Deși mai credibil este faptul că modul în care Biblia a fost alcătuită de om este negociabil la nivel uman, deci că decretarea canonicității unei cărți biblice este o decizie umană, diferită de la o Biblie la alta, afirmă o serie de cercetători moderni. Apoi, canonul actual al Bibliei nu a fost același de-a lungul timpului, ci a cunoscut serioase modificări, fie că unele dintre piesele canonice s-au scos, fie că altele s-au adăugat ori că fiecare carte în parte a cunoscut diverse modificări.
Convenția asupra „cărților inspirate de Domnul” nu este, așadar, unitară, în toate cele patru versiuni ale Vechiului Testament (Bibliei), deși un mare grup de cărți sfinte le este totuși comun acestora. Oricum, convenția asupra scripturilor (cărților) care sunt sau nu sunt inspirate de Domnul este umană, incertă, neverificabilă și puțin credibilă din punct de vedere critic, afirmă o parte dintre exegeții moderni.
Pe de altă parte, este greu de spus că scripturile au un singur autor inspirat, pentru că ele au fost redactate, modificate, adnotate, completate sau ajustate de numeroși redactori, așa încât toți cei care au contribuit la redactarea unei cărți biblice ar trebui să fie autori inspirați, ne face să înțelegem Northrop Frye, în volumul Marele cod. Biblia și literatura. (5).
Cărțile Bibliei sunt, de fapt, cărți compilate, afirmă și demonstrează, atât cât este posibil, criticul Northrop Frye, în volumul său. „Editorii ne depășesc pe noi: ei au pulverizat Biblia până la punctul în care a fost distrus aproape orice sens al individualității”, afirmă criticul (ibid., p. 249), așa încât autorii oficializați și vehiculați de Sinagogă sau de Biserica creștină ca autori ai cărților sfinte nu sunt tocmai autorii reali ai acestora.
Cu toate astea, un autor principal al fiecărei cărți în parte, fie el oficial sau nu, trebuie să fi existat, chiar dacă acea carte a cunoscut, în timp, mai multe modificări.
- Cartea Facerea, ca operă de ficțiune
Așa-numitul curent minimalist, care îi are ca reprezentanți principali pe T.L. Thompson (1974), J. Van Seters (1975), Israel Finkelstein și Na′aman Nadav (1990), apreciază că „Geneza (Facerea) este doar literatură fictivă și autorizează ca autentic doar ceea ce este plauzibil și este confirmat de arheologie și de documente extrabiblice”, afirmă Silviu Tatu, doctor în teologie, în eseul Geneza, din volumul Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice (3, p. 104).
Dar înainte de a spune dacă Facerea poate fi sau nu o operă de ficțiune, ar trebui să observăm că această carte este compusă dintr-o secțiune artistică rizomatică și o secțiune istorică descriptivă.
Partea artistică a Facerii, care cuprinde atât poezia de la începutul cărții și pasajele de proză din capitolele 1-11, cât și cele câteva povestiri existențiale din celelalte capitole, poate fi considerată operă de ficțiune, în timp ce partea secundară a Facerii, care cuprinde capitolele 12–50, este operă dominant istorică, ea având alte norme de compunere, decât partea ficțională artistică.
Așadar, judecata că Facerea este o operă de ficțiune nu i se poate aplica decât părții artistice rizomatice a cărții. Iar noi putem observa că poezia și proza existențială care compun partea artistică rizomatică a Facerii sunt decretate ca fiind artistice tocmai pentru caracterul ficțional, imaginar, al evenimentelor redate – facerea lumii în câteva zile, facerea omului de către o ființă supranaturală, unică și atotputernică, episodul păcatului, cu Adam, Eva și șarpele înțelept și vorbitor, viața în Paradis, în grădina Domnului, izgonirea din Paradis etc. Pe toate acestea noi le percepem ca fapte supranaturale, miraculoase, magice, ficționale, stranii.
Cealaltă parte a cărții Facerea, cea istorică, care domină (dar nu epuizează) capitolele 12-50, are o altă exigență creatoare, pentru că ea a trebuit să corespundă unei anumite așteptări de factură istorică și teologică, fără de care nu ar fi fost acceptată și canonizată de către elita religioasă. Nici istoria poporului evreu, nici legea lui Dumnezeu, care întemeiază religia lui Israel, nu pot fi puse în ipostaze deranjante istoric și teologic. Altfel spus, în secțiunea ei istorică, Facerea este (tinde să fie) o creație responsabilă, care, pentru a supraviețui, a trebuit să confirme unele așteptări religioase și istorice reale.
Așadar, secțiunea istorică a Facerii ar fi fost să fie creată doar de către un autor care a ținut cont de un set de evenimente istorice reale, de anumite tradiții și de o anumită informație teologică autentică, și anume aceea a poporului evreu. Aceasta este situația specială a Facerii, dar și a celorlalte cărți specific istorice, care exprimă viața, istoria, teologia și destinul poporului evreu. Evenimentele istorice redate în cartea Facerii nu pot fi, pur și simplu, imaginate de autor, adică nu pot fi evenimente pur ficționale. Cuprinzătoarea secțiune istorică a Facerii nu poate să fie la bunăvoia inspirației unui creator uman, fie ea și genială. Iar dacă este la bunăvoia inspirației acestuia, atunci totul este ficțiune…
Cartea Facerea, ca operă creată din surse documentare
Cea mai pertinentă teorie cu privire la modul în care ar fi putut să fie elaborată cartea Facerea pare să fie „teoria documentelor”, susținută de o serie de studii moderne din ultimele două secole.
Inițiatorii ei, orientalistul german Henning Witter și medicul catolic francez Jean Astruc (volumul Conjectures, 1753), elaborează, cei dintâi, o teorie privitoare la sursele Pentateuhului și implicit ale Genezei/Facerii, în care această carte este integrată.
De pildă, Jean Astruc afirmă că Moise elaborează Geneza în temeiul a două surse documentare diferite, „tradiția A” și „tradiția B”. În documentul tradiției A, preluat de Facerea 1, 2, numele folosit pentru divinitate este ELOHIM, iar în documentul tradiției B, aflat în Facerea 2, 4, Dumnezeu apare sub numele de IHVH sau Iahve.
„Teoria documentelor” este dezvoltată de teologul german Johann G. Eichhorn (Einleitung, 1780-1783), care consideră că pentru crearea cărții Geneza s-au folosit două surse documentare, J și E, în care J desemnează sursa iahvistă (de la Jahve), iar E indică sursa elohistă (de la Elohim). De aici a rezultat Geneza (J și E).
Continuată de o serie de alți cercetători și savanți, teoria documentelor își află sinteza în Julius Wellhausen (1876-1877), care afirmă că Pentateuhul este creat din patru surse documentare principale – documentul iahvist, J, care folosește numele de Iahve, documentul elohist, E, care îl indică pe Dumnezeu sub numele de Elohim, Deuteronomul, D, și documentul sacerdotal sau preoțesc, P, de la germanul „Preisterschrift”. Încă trei documente rezultă, spune Wellhausen, din îmbinarea unora dintre primele patru documente de bază sau fundamentale. Dar iată sursele documentare prezentate de către Julius Wellhausen, în care sunt indicate totodată datarea și originea lor:
J, 850 î. Hr., seminția lui Iuda,
E, 750 î. Hr., seminția lui Israel,
, 650 î. Hr., combină J cu E,
D, 621 î. Hr., domnia lui Iosua,
, 550 î. Hr., combină J cu E și cu D,
P, 500-450 î. Hr., autori preoți,
, 400 î. Hr., combină J cu E, cu D și P,
Forma finală a Genezei, 200 î. Hr. (conform 3, p. 106).
Teoria documentelor a lui Julius Wellhausen cunoaște succesul, iar ea este continuată de câțiva cercetători străini, printre care și Gerhard von Rad, care în anul 1960 aduce noi mărturii pentru cele patru surse documentare fundamentale fondatoare ale Pentateuhului.
Teoria documentelor a destructurat, parțial, teoriile conservatoare și „fundamentaliste” mozaice și pe cele creștine. Ea rămâne o teorie pertinentă, chiar dacă începând cu anul 1975 a început să fie pusă la îndoială, de cele mai multe ori cu argumente destul de slabe.
Eseul Geneza, nesemnat, din volumul Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură (4), care pornește de la analiza textului cărții, susține că evenimentele istorice care compun Geneza (Facerea) provin din trei tradiții – jahwistă (de la Jahwe), elohistă (de la Elohim) și prezbiterială (preoțească sau sacerdotală). Aceste tradiții, scrise și orale, demonstrează că Facerea este o creație „documentată”.
Același eseu afirmă că „Studiile științifice asupra istoriei antice au relevat că în Geneza condițiile sociale, juridice, politice, geografice și religioase subiacente sunt exact acelea ale mileniului II (î. Hr.) și n-ar fi putut fi inventate de cineva, într-o epocă ulterioară” (ibid., p. 551).
Geneza sau Facerea reflectă, așadar, o anumită epocă istorică, și de aceea putem spune că această carte a fost creată din diverse surse documentare, informații religioase, sociale, juridice, politice, istorice, geografice referitoare tocmai la acea epocă. Secțiunea secundă și cea mai largă a cărții Facerea, pe care o putem numi „istoria patriarhilor”, ilustrează, așadar, istoria unui popor într-o anumită perioadă a existenței sale.
Cartea Geneza (Facerea) a avut ca sursă de informare un „material narativ” care este anterior creării ei, iar acest material provine probabil din „nordul Mesopotamiei, de unde vor fi venit strămoșii Israelului”, spune autorul nesemnat al articolului Geneza (ibid.).
În Cartea lui Iosua Navi citim următoarele: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime, părinții voștri, Terah, tatăl lui Avraam și tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) și slujeau la alți dumnezei.” (24, 2). De aici înțelegem că părinții Israelului au trăit dincolo de fluviul Eufrat, deci în Nordul Mesopotamiei, și că erau politeiști.
Din acest loc, semințiile evreiești au fost aduse de Domnul în ținutul Canaan: „Dar Eu am luat pe părintele vostru Avraam de mână, de dincolo de Eufrat, și l-am povățuit către această țară a Canaanului și am înmulțit sămânța lui și i-am dat pe Isaac.” (Facerea, 24, 3), spune chiar Dumnezeu.
Originea mesopotamiană a poporului evreu a însemnat o anumită experiență și informație culturală mesopotamiană, care nu putea să nu influențeze noile produse culturale, scripturile, printre care și Facerea.
Și într-adevăr, „Confruntarea literară a poveștilor Genezei cu povestiri asemănătoare mesopotamiene confirmă această supoziție, dar nu implică o dependență directă a Israelului de vecinii săi păgâni, pentru conținutul acelor capitole (din Geneza), radical marcate de teologia Israelului. Chiar dacă structura generală și imaginile, comune povestirilor neisraelite, au fost păstrate (în Geneza), teologia este cea care dă narațiunii semnificația sa cea mai profundă: și teologia e, neîndoielnic, israelită” (ibid., p. 553, p.m.).
Așadar, Facerea poate avea, în anumite secvențe ale ei, forme literare mesopotamiene, de unde poporul evreu provine, și poate avea chiar imagini și subiecte vehiculate de această cultură – vezi spre exemplu potopul biblic, care este influențat în mod cert de potopul mesopotamian din Epopeea lui Ghilgameș, vezi crearea lumii, ce are puncte comune cu miturile creatoare mesopotamiene, vezi genul literar compozit și stilistica repetițiilor din cartea Facerea, folosite și în creațiile literare mesopotamiene –, însă dezvoltarea vizionară, teologia și evenimentele istorice sunt specifice poporului evreu și culturii mozaice antice.
Bibliografie
Vladimir Prelipcean și colectivul său de autori, Studiul Vechiului Testament, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Ioan Chirilă și colectivul său de autori, Introducere în Vechiul Testament, Editura Basilica, București, 2018.
Silviu Tatu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca 2016.
Raymond E. Brown și colectivul său de autori, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, 1/1, traducere Dumitru Groșan, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.
Northrop Frye, Marele Cod. Biblia și literatura, traducere din limba engleză de Aurel Sasu și Ioana Stanciu, Editura Atlas, București, 1999
* Secvența lingvistică „i-a supravegheat neîntrerupt” reprezintă forma adaptată a fragmentului original „prin supravegherea neîntreruptă”. Această modificare formală a fost necesară integrării acestei secvențe lingvistice în sintaxa frazelor citate.
Virgil Diaconu este poet, publicist, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei Cafeneaua literară” din Pitești. Și, îmi permit eu să adaug, este unul dintre acei mari și neostoiți rebeli, care suflă în pânzele lumii și în pânzele propriei sorți fără să le pese că, la un moment dat, pânzele – sfâșiindu-se – îi vor sfâșia.
DENISA POPESCU
