Anii cenușii. Viața la periferie – Alex Maroiu


Editura Scrisul Românesc Fundația 

În decembrie 1989 revoluția a învins. Comunismul a murit brusc, odată cu Ceaușescu, uimind Europa și lumea întreagă. Și chiar pe noi înșine care am înțeles târziu că am învins fără să înțelegem cum am reușit, de ce trebuia să învingem și pentru cine era pregătită victoria.
Ca întotdeauna ne-am repezit să credem orice fără să probăm nimic, fără a pune prea multe întrebări, dar având destule răspunsuri. Multe și false.

Apoi ne-am tot învârtit în loc. Ne-am pus alte întrebări, total diferite de primele. Poate că am îndrăznit prea ușor să uităm comunismul, felul lui de a trișa, de a minți și a strica totul si total.
Nici nu mai știam bine ce putea fi, ne aminteam doar că făcea rău, lovea, mirosea urât și ne îmbolnăvea. Definitiv. De moarte. Ne lua speranța și în același timp ștergea urmele trecutului ca să nu ne putem întoarce nici înapoi în timp, în noi înșine, în memorie.

Era o lume închisă, fără ieșire, o închisoare fără ferestre, un corp inert care nu mai simțea aproape nimic de prea mult timp. Vedeam chiar moartea la orizont. Dar până la moarte mai era totuși un fel de viață. Urâtă, dar obligatorie, greu de dus pentru că funcționa fără reguli.

Articol adăugat în 14 martie 2017

Mai poţi citi şi…